Afara-i toamna

T o a m n a (Partea I-a)

                                          Cuvântarea rostită de Mitropolitul Nicolae Krutiţiki  din Moscova.           

                                                                  Din Jurnalul"Moscovscoi Patriarhii" Nr.11/ 1944

            Ştim că Domnul nostru Isus Hristos când sta de vorbă cu ucenicii Săi şi când ţinea cuvântări poporului, deseori se oprea la firea înconjurătoare .

Aşa odată El gândi"Luaţi seama la crinii câmpului... Nici Solomon, în toată strălucirea lui, nu se înveşmânta ca unul dintre ei".Mat. 6:28-29 

Altă dată zise: "Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sunt acum, gata pentru seceriş". Ioan 4:35.

Din cuvântările Sale cunoaştem învăţătura următoare: "Învăţaţi de la smochin:când mlădiţa lui se face fragedă şi
înfrunzeşte, cunoaşteţi că vara este aproape". Marcu 13:28


 
Domnul lămurea adevărurile dumnezeieştii Sale învăţături cu pilde luate din viaţa făpturilor. El silea făpturile să vorbească cu omul în limbă vie. Iar noi, împreună cu voi, supunându-ne poruncilor dumnezeiescului nostru Învăţător, să pornim acum cu gândul, în eceste zile de toamnă târzie, prin păduri întinse, prin câmpii largi şi prin lunci şi să ascultăm glasul viu al firii tomnatice.

                                                    Semnele prevestitoare toamnei
Ce vedem numaidecât?
Copacii îşi scutură cele din urmă frunzuliţe uscate şi-şi golesc ramurile; iarba nu mai creşte, se usucă, îşi pleacă fruntea, se întunecă; florile, unele au degerat, altele s-au veştejit şi  pier; cuiburile din copaciau rămas pustii, păsările călătoare au zburat în ţările calde; vântul trist de toamnă alungă frunzele căzute pe drumuri şi pe cărările pădurii; adesea cade o ploaie măruntă. Dar pe câmpii? Bucatele s-au adunat toate, câmpurile s-au cernit.
Şi nu aşa de mult, fu primăvară, în firea de pe aici.
Dar... trecut-a primăvara, s-a sfârşit şi vara, a sosit şi neînlăturata toamnă, în anotimpul căreia vieţuim acum... Oare nu ne grăieşte destul de puternic, destul de limpede această toamnă a firii despre toamna vieţii omeneşti, despre toamna aceia în care am intrat mulţi dintre noi şi dintre voi, şi va mai intra dintre voi oricine merge pe aceiaşi cale neînlăturată spre acest anotimp? Cu argint se acoperă capul omului, cu toată puterea se descoperă toate bolile până aici ascunse, se încovoaie capul drept de altă dată; mâinile şi picioarele îşi pierd tăria şi vigoarea; se tulbură vederea, slăbeşte auzul, se stinge toată vlaga vieţii.(Eclesiastul 12:1-7).
Ci, fiecare dintre noi şi-a avut primăvara lui, când în zilele copilăriei aurite şi ale tinereţii timpurii, atât de uşoară ne era răsuflarea, atât de lesne ne încredeam; când inima ne era veselă şi bucuroasă, iar durerile cu ghearele lor de păsări răpitoare ne ne rupeau în bucăţi această inimă, când nici nu ne gândeam la boli sau bătrîneţea ce avea să vie. Fiecare şi-a avut şi vara lui - anotimpul înfloririi vieţii , când omul îşi clădeşte cuibul său casnic, când cu totul, fără răgaz, se dăruieşte îndeletnicirii sale iubite şi scumpe, dar şi când inima lui face bună cunoştinţă cu boldul suferinţelor, asemănător înţepăturii de scorpie... vara vieţii se călătoreşte. Şi se călătoreşte tot aşa de iute precum în fiecare toamnă i se pare omului că pe nesimţite a zburat vara din firea întreagă. Şi iată, se vede intrat în toamna vieţii sale...

                             Despre ce ne mai grăieşte toamna? 

Toamna anului este vremea coacerii roadelor, vremea culesului bucatelor, vremea socotirii proviziilor de iarnă şi de primăvară. Plin de bucurie este omul, care adună din pomii grădinii sale, din brazdele grădinăriei sale roade multe grele la cântar, plin de miez, care şi-a adunat sucurile din sângele pământului-mamă. Nu zădarnică i-a fost osteneala pentru îngrijirea grădinii, pentru lucrarea pământului. Nu-l sperie iarna ce vine.

Viaţa fiecăruia dintre noi, care suntem creştini trebuie să fie în toamna ei asemenea pomului acoperit de belşugul roadelor, ce înfloresc primăvara, cresc şi se coc vara, iar toamna sunt gata de cules. Fiecare dintre noi trebuie să lucreze pământul sufletului său şi să culeagă de pe el roadele duhovniceşti ale rugăciunii fierbinţi, pentru ca rugăciunea să fie pentru ei o dulce trebuinţă, o bucurie a sufletului, cum este aerul pentrulămâni şi hrana pentru corp. Fiecare este dator să strângă bogate roduri de iubire către Dumnezeu şi către aproapele, să împodobească cu fapte de dragoste, de milă, de neosândire, de iertare a batjocurii, de desmâniere. În fiecare dintre noi trebuie să se coacă rodul smereniei şi al blândeţii duhului, prin care creştinul nu cunoaşte pizma, mândria, îngâmfarea şi ura; rodul smereniei, prin care ne asemănăm Aceluia care ne-a poruncit: "Învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima;şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Mat.11:29

Altmiteri?

Cunoaştem înfricoşatul cuvânt al Dreptului şi Înaltului judecător: "Orice pom care nu face roade bune, se taie şi se aruncă în foc". Mat. 7:19 " Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomului". Mat. 3:10

(Va urma...)


Publicat în "Îndrumătorul Creştin" din  Sept.-Oct.1952

Toamna

T o a m n ă. . .

Frunzele se smulg trudite din a liniştei cămară,
Vântul a-nceput să sufle. E aşa de frig afară.
Cerul e-nourat şi ceaţa peste câmpuri se aşterne,
Un covor fără de margini, picături de ploaie cerne.

Pomii se desbracă-n grabă şi podoabele-şi aruncă,
Apa tulburată-n matcă, clocote din stâncă-n stâncă.
Păsări rătăcite-n lumea, basmelor, stau la plecare...
Peste-o zi sau peste două, fi-vor dincolo de mare?

Pe la case, gospodarii, umplu magazii, hambare,
Soarele, de-o săptămână, nu s-a mai văzut în zare.
Toţi se pregătesc, căci iarna e pe drumul de pe vale
Şi cu braţul gol, nici vorbă, să-i apari când vine-n cale.

Toţi... dar pentru iarna care-ncremeni-va universul
Nimeni nu se pregăteşte! Nimeni nu-şi grăbeşte mersul.
Semne spun, vorbesc luceferi ce se gată pentru Nuntă,
Pe când starea omenirii n-a fost încă-aşa de cruntă.

Soarele ce-aduce PACEA, o, de când se tot ascunde...
Eu şi tu-ntrebăm cu groază, când se va vedea şi unde?
Răsfoind a Vieţii Carte, Ea ne spune şi ne-arată,
Că-n mocirla de păcate, pace n-o fi niciodată!                                               
                                                           N.I.

Publicată în "Îndrumătorul Creştin" din1 oct.-1Dec.1947

SI FRUNZELE S-AU VESTEJIT

------- FRUNZE DE TOAMNĂ... --------

            Cerul e senin şi curat. Albastru şi frumos de nedescris.Departe dincolo de dealuri şi de munţi, se pregăteşte un răsărit de soare! Se simte fiorul acestui răsărit. Aerul e rece: un vânt uşor începe să alinte frunzele. El e solul prevestitor al răsăritului care va veni. Luncile şi dealurile sunt acoperite cu un covor alb de ghiaţă... Frunzele pomilor par minunate, cu dantelele lor fine de ghiaţă albă, pe verdele curat de astă-vară...
Dar soarele se grăbeşte spre răsărit... spre înălţimi... Razele lui vin să sărute dulce fiecare frunză... O, ce înfiorător! Căci frunza îmbrăcată în haina de ghiaţă, sub sărutul fierbinte, se cutremură, se zbuciumă, se leagănă buimăcită în timp ce viaţa din ea fuge pentru totdeauna. Codiţa nu se mai poate ţine îmbrăţişată de craca în care freamătă viaţa. Desprinderea e dureroasă, emoţionantă, dar sentinţa nu se mai poate schimba. O legănare beată în aer, un văicărit trist şi plângător, o grabă din ce în ce mai mare să ajungă jos... în mormânt. Acolo nu mai e frunză... ci hoitul ei, pământul din care a ieşit şi în care se va grăbi să se întoarcă acum... obosită, trudită, dezamăgită, cu toate speranţele prefăcute în fum!

Tăcere... frunză după frunză cad tăcute. Nu spun nimănui durerea lor. De ar putea-o face, strigătele lor ne-ar izgoni de pe glob, în altă planetă poate.

Dar... să mă întorc la mine, cel atât de încrezut în puterile mele şi mai ales în neschimbarea veşnică a stării fericite de care mă bucur.
Să mă întorc la oameni, din lumea celor care nu cuvântă ... să văd dacă ei stau mai bine sau nu?
Găsesc şi aici păduri imense... imperii cu milioane de oameni, cu viaţă prosperă, fericită, cu iluzii, planuri şi idealuri măreţe... Dar ceea ce mă cutremură este noaptea de ghiaţă care s-a aşternut peate ei... brumă multă...
Oamenii, îmbrăcaţi în păcat vor părea mai frumoşi, mai inteligenţi, mai isteţi ca înainte. Exact ca frunzele mele verzi înlănţuite în dantele de gheaţă. Dar zorile acestea, fără de soare, ţin numai o clipă... din Ziua care va veni.
Vânturile care bat prevestesc Răsăritul cel Mare. Undeva, un Soare, se pregăteşte pentru a răsări... În curând, foarte curând El va apare pe Cerul Veşniciei noastre!
Razele Lui fierbinţi ne vor îmbrăţişa... puternic!
Dar înlănţuirea morţii din noi de către Sfinţenia Cerului va fi cutremurător de mare! Înfiorare cum n-a mai văzut nici Pământul nici Cerul!
Atunci va fi cea mai mare jale din Univers... Atunci cea mai mare dramă din câte a cunoscut creatura... Atunci va fi marea cutremurare a sufletelor îmbrăcate în dantela păcatului...
O, dacă vrei să nu te omoare sărutul Cerului, atunci păzeşte-te de brumă... E aşa de multă azi...aşa de puternică... aşa de periculoasă!
La adăpost! Şi adăpostul de azi este tot El. Nu Judecătorul, ci Blândul Mântuitor care a murit pentru păcatele tale multe... El e gata să spele păcatele tale, gheaţa în care eşti îmbrăcat, pentruca ziua Toamnei Cerului să te găsească fără brumă pe suflet...
Vino până e timp... Auzi în depărtări trâmbiţele care vestesc Răsăritul. În Ceruri îngerii se pregătesc pentru Măreaţa Nuntă... Logodna ta cu Cerul se va face atunci...

Şi Cerul îţi spune vino! Şi îngerii te strigă: vino! Şi stelele te îmbie: vino! Şi Domnul te roagă:.VINO! Şi eu te îndemn: vino!  
                                                                                                               - f.n.-
Publicat în "Îndrumătorul Creştin" din 1Nov.-1Dec. 1947                                                                                       

Când te chem în aşteptare Uţu Şuteu