------- FRUNZE DE TOAMNĂ... --------

            Cerul e senin şi curat. Albastru şi frumos de nedescris.Departe dincolo de dealuri şi de munţi, se pregăteşte un răsărit de soare! Se simte fiorul acestui răsărit. Aerul e rece: un vânt uşor începe să alinte frunzele. El e solul prevestitor al răsăritului care va veni. Luncile şi dealurile sunt acoperite cu un covor alb de ghiaţă... Frunzele pomilor par minunate, cu dantelele lor fine de ghiaţă albă, pe verdele curat de astă-vară...
Dar soarele se grăbeşte spre răsărit... spre înălţimi... Razele lui vin să sărute dulce fiecare frunză... O, ce înfiorător! Căci frunza îmbrăcată în haina de ghiaţă, sub sărutul fierbinte, se cutremură, se zbuciumă, se leagănă buimăcită în timp ce viaţa din ea fuge pentru totdeauna. Codiţa nu se mai poate ţine îmbrăţişată de craca în care freamătă viaţa. Desprinderea e dureroasă, emoţionantă, dar sentinţa nu se mai poate schimba. O legănare beată în aer, un văicărit trist şi plângător, o grabă din ce în ce mai mare să ajungă jos... în mormânt. Acolo nu mai e frunză... ci hoitul ei, pământul din care a ieşit şi în care se va grăbi să se întoarcă acum... obosită, trudită, dezamăgită, cu toate speranţele prefăcute în fum!

Tăcere... frunză după frunză cad tăcute. Nu spun nimănui durerea lor. De ar putea-o face, strigătele lor ne-ar izgoni de pe glob, în altă planetă poate.

Dar... să mă întorc la mine, cel atât de încrezut în puterile mele şi mai ales în neschimbarea veşnică a stării fericite de care mă bucur.
Să mă întorc la oameni, din lumea celor care nu cuvântă ... să văd dacă ei stau mai bine sau nu?
Găsesc şi aici păduri imense... imperii cu milioane de oameni, cu viaţă prosperă, fericită, cu iluzii, planuri şi idealuri măreţe... Dar ceea ce mă cutremură este noaptea de ghiaţă care s-a aşternut peate ei... brumă multă...
Oamenii, îmbrăcaţi în păcat vor părea mai frumoşi, mai inteligenţi, mai isteţi ca înainte. Exact ca frunzele mele verzi înlănţuite în dantele de gheaţă. Dar zorile acestea, fără de soare, ţin numai o clipă... din Ziua care va veni.
Vânturile care bat prevestesc Răsăritul cel Mare. Undeva, un Soare, se pregăteşte pentru a răsări... În curând, foarte curând El va apare pe Cerul Veşniciei noastre!
Razele Lui fierbinţi ne vor îmbrăţişa... puternic!
Dar înlănţuirea morţii din noi de către Sfinţenia Cerului va fi cutremurător de mare! Înfiorare cum n-a mai văzut nici Pământul nici Cerul!
Atunci va fi cea mai mare jale din Univers... Atunci cea mai mare dramă din câte a cunoscut creatura... Atunci va fi marea cutremurare a sufletelor îmbrăcate în dantela păcatului...
O, dacă vrei să nu te omoare sărutul Cerului, atunci păzeşte-te de brumă... E aşa de multă azi...aşa de puternică... aşa de periculoasă!
La adăpost! Şi adăpostul de azi este tot El. Nu Judecătorul, ci Blândul Mântuitor care a murit pentru păcatele tale multe... El e gata să spele păcatele tale, gheaţa în care eşti îmbrăcat, pentruca ziua Toamnei Cerului să te găsească fără brumă pe suflet...
Vino până e timp... Auzi în depărtări trâmbiţele care vestesc Răsăritul. În Ceruri îngerii se pregătesc pentru Măreaţa Nuntă... Logodna ta cu Cerul se va face atunci...

Şi Cerul îţi spune vino! Şi îngerii te strigă: vino! Şi stelele te îmbie: vino! Şi Domnul te roagă:.VINO! Şi eu te îndemn: vino!  
                                                                                                               - f.n.-
Publicat în "Îndrumătorul Creştin" din 1Nov.-1Dec. 1947