De mii de ani... după Victor Hugo

Victor Hugo (1802-1885), autorul poeziei pe care o prezentăm mai jos în traducere, este unul dintre cei mai de seamă  scriitori democraţi francezi, din epoca romantismului. Spirit luminat, Victor Hugo a înţeles să-şi pună contribuţia în slujba binelui, să-l folosească drept armă de luptă împotriva a tot ce în vremea lui era putregai. A iubit cu ardoare pacea despre care, când a fost întrebat spunea: "Voim pacea, cu înflăcărare. O voim între popor şi popor, între rasă şi rasă şi între frate şi frate"

Războiul, în schimb, îi este odios. Inima lui a fost profund îndurerată de ororile pe care acest flagel le-a provocat în epoca lui 

În poezia ce o publicăm mai jos, scrisă în anul 1865, el dă grai sentimentelor lui de împotrivire la război.

De mii de ani războiul place

Fiinţelor gâlcevitoare

Şi Dumnezeu nu încetează

S-aprind-o stea, să crească-o floare.

Cu-ndemnul lor la Pace: cerul,

Şi cuibul cald, şi albii crini,

Nu pot s-alunge nebunia

Ce fierbe-n inimi de hain:

 

...Masacre groaznice, victorii,

Iată plăcerea noastră toată!

In urma tobei, cu grăbire,

Se-nşiră iar orbită gloata.

Azi, gloria, cu-a ei himeră,

Cu-nşelătoarele-i izbânzi,

Striveşte în vîrteju-i mame,

Striveşte chiar copii plăpânzi.

Le e feroce bucuria,

Spun câţiva:"S-alergăm la moarte!"

Şi-ndată-a goarnelor strigare

Începe paşii să li-i poarte

Oţelul fulgeră, ard taberi

S-avântă ei fără zăbavă,

Se-nflăcărează sumbrul suflet

Când tunul varsă foc pe ţeavă.

Şi toate-acestea, pentru cine?

Pentru o seamă de smintiţi

Ce îşi vor face temele

În vreme ce voi putreziţi

Şi-n vreme ce şacalii, corbii

(Fiinţe lacome, hidoase)

Încă mai vin pe câmp s-adune

A voastră carne de pe oase.

Un neam nu-ngăduie pe-un altul 

De el alături să trăiască

Şi-n neghiobia lor ei lasă

Mânia să îi stăpânească.

E un Croat acesta! Hai împuşcă-l!

Slovac e! Trage! Nu-l cruţa!

E numai drept. Nu vezi? Ei, haina,

O are altfel ca a ta.

Pe-acesta îl ucid deasemeni

Şi-mi văd apoi de drum, senin

E vinovat: comis-a crima

De a se naşte peste Rin.

Rosbach! Waterloo! Răzbunare!

Besmetic, omul, a lui minte 

O foloseşte ca să-nveţe

Să sape altora morminte.

Ei ar putea fântâni să sape,

Visând sub un stejar sa stea

Să îndrăgească, să se roage,

Mai dulce-i însă a-mpuşca.

Macel... Prăpăd... Vânzare cruntă

Prin munţi şi văi: tumult, mişcare

Cu groază mâinile se-ncleaştă

În coama cailor cea mare.

Pe şesuri zorii se arată...

O, eu mă-ntreb adeseori

Cum pot urâ acei ce-ascultă

Cântând o cicârlie-n zori.

                          În româneşte

         ION BATRANA VOIVODENI

Publicată în Indrumătorul Creştin din februarie 1950