Andy Williams - Autumn leaves

T o a m n a (continuare... Partea a II-a)

                 Ce mai este toamna?

Toamna este vremea strângerii roadelor de pe câmp şi a treieratului.Bucuros este omul care vara vede în holda sa spice grele şi grase, din care-şi umple hambarele toamna cu grâu preţios şi , bun de măcinat să ajungă pâine moale, albă şi gustoasă.

Fiecare fiu a lui Dumnezeu este dator să ajungă spic viu în holda creştină; dator este să fie grâu pregătit pentru lăcaşurile deschise oricărui suflet în veşnica şi fericita împărăţie cerească. Creştinul ştie că în împărăţia cerească este împărăţia luminii, în care nu poate să fie necurăţie, minciună şi răutate, căci "ce împărtăşire are lumina cu întunericul?" 2 Cor. 6:14 Creştinul trebuie să stea toată viaţa la uşa inimii sale să nu dea voie păcatului să intre şi să lupte cu acest păcat, ce se târeşte  spre inimă, ca un şarpe. Pentru aceia i s-a dăruit creştinului darul pocăinţii care se numeşte "al doilea botez", pentru că biruindu-şi păcatul, să spele, să cureţe şi să-şi albească nemuritorul suflet pentru viaţa veşnică, făcândul vrednic de părtăşie la bucuriile veşnice-i împărăţii a luminii. Viaţa pământească ni se dăruieşte fiecăruia ca să ne pregătim pentru viaţa veacului nesfârşit ce va să fie. Spicul trebuie să se coacă.
Alminteri_
Cunoaştem nestrămutatul cuvânt înfricoşat al Nepărtinitorului Veşnic Judecător: " La vremea secerişului voi zice secerătorilor: pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii". Mat.13: 30, 39. Această soartă înfricoşată a neghinii să nu fie a niciunuia dintre noi ! Ci să fie soarta noastră alta" Şi voi zice secerătorilor:Iar grâul strângeţi-l în grânarul Meu". Mat. 13:30. Dar şi mai departe să nu ne abatem privirea de la înfăţişarea toamnei.

                                           A sosit toamna târzie.

Stim că după ea vine neînlăturata iarnă. Pământul îngheaţă şi se acoperă cu giulgiu de zăpadă, frigul ferecă lacurile şi râurile cu gheaţă.
Firea adoarme.
Dar noi ştim că firea nu moare, ci doarme iarna; iar după iarnă va sosi iarăşi primăvara! Căldura primăverii va topi gheaţa şi zăpada şi vor fugi pâraele cu această apă în râuri; râurile o vor purta în lacuri şi în mări. Iarăşi mama - pământul îţi va dezveli sânii şi din nou se va împodobi cu verdeaţă tânără de smarald. Mugurii se vor deschide pe pomi; şi fragede, lipicioase frunzuliţele tinere se vor scălda în razele soarelui de primăvară, se vor spăla în călduţa ploaie primăvăratică, păsările vor cânta iarăşi pe crengile verzi, cântecele lor răsunătoare. Şi dacă arşiţa secătuitoare a verii trecute n-a prăpădit în zilele uscăciunii rădăcinile pomilor roditori , iar frigul iernii n-a degerat trunchiurile şi ramurile acestor pomi - o, în primăvara timpurie, ei iarăşi se vor îmbrăca cu alba găteală a florilor lor asa cum în vremurile vechi fiecare liliac se gătea cu un văl alb ca zăpada...Şi în fiinţă e, renăscută , în frumuseţea ei reînoită, firea întreagă din nou cu bucurie va cânta vieţii o cântare de biruinţă.
Firea trăieşte şi va trăi!...
Fiecare dintre noi ştie că după toamna vieţii îl aşteaptă neînlăturata moarte. Trupul nostru neînsufleţit va fi încătuşat de frig, pământul va primi în braţele sale acest trup şi cu giulgiu său îl va acoperi. "Dar grăuntele de grâu când cade în pământ, dacă nu va muri, rămâne numai el iar dacă va muri aduce multă roadă", - grăieşte Domnul.
Nimeni dintre oameni nu moare când trupul lui fară suflare se coboară în pământ, de aceia, în graiul bisericesc mortul se numeşte "răposatul" adică adormitul pentrucă după cum fiecare creştin ştie, trupul său va şedea în pământ numai până în clipa aceia sfinţită, când la glasul trâmbiţei arhanghelului, sânul pământului, fundul marilor  şi adâncul oceanelor vor da îndărăt ţărâna trupurilor omeneşti când vor învia cei morţi, pentru ca trupurile lor înviate, neputrede, preschimbate, libere de neputinţele şi de trebuinţele noastre, să se unească împreună cu sufletele lor cele fără de moarte şi niciodată muritoare, pentru viaţa cea veşnică.
Legea lui Hristos aceasta este: "Cel ce crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi."Ioan 11:25
"Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi" Ioan 6:40
Dacă arşita patimilor şi a răutăţilor omeneşti nu va usca sufletul în calea lui pământească spre, viaţa fericirii veşnice; dacă răceala şi nepăsarea la lucrul mântuirii nu va duce sufletul la pieirea veşnică - o, va fi primăvară pentru fiacare suflet de om, care s-a întrecut cu sufletul dincolo, în toată frumuseţea ei. Nu se va asemăna cu aceasta veşnică şi nepieritoare frumuseţe a curatului suflet omenesc; nici albastrul mării, nici azurul cerului, nici aurul soarelui, niciuna din frumuseţile firii înconjurătoare.
O, numai că trebuie să ne facem vrednici de această fericire. Pentru aceia ni s-au dat fiecăruia câteva zecimi de ani de viaţă pământească, ca să dobândim prin ei această fericire."Cugetati la cele de sus" ne îndeamnă şi ne învaţă apostolul Pavel, Col.3:2
În viaţa voastră nu vă coborâţi sufleteasca voastră privire de pe înălţimea preafrumosului Ierusalim Ceresc, care este locul veşnicei noastre aşezări. Fie gândul veşnicei noastre mântuiri cel dintâi în şirul celorlalte gânduri ale noastre, grija de suflet să fie în fruntea tuturor celorlalte griji, şi truda pentru cea mai mare însărcinare pământească - pentru mântuirea veşnică a sufletului nostru , - să fie truda întregii a fiecăruia dintre noi. Să ne pregătim pentru primăvara cea veşnică, a vieţii aceleia, care nu va cunoaşte sfârşitul !
Scumpi bătrâni, nu uitaţi niciodată cuvintele lui Hristos: că la Stăpânul ceresc şi cel care a sosit la El în al unsprezecelea ceas, cel din urmă al vieţii sale, va primi aceieşi plată ca cel sosit mai devreme.
Dragi copii, păstraţi-vă cât mai lungă vreme, siliţi-vă toată viaţa să vă păstraţi curăţenia sufletului şi nevinovăţia inimii, limpezimea credinţei nemăcinată de îndoieli.
Şi voi toţi iubiţi soţi; fraţi şi surori, până la suflarea voastră de pe urmă şă vieţuiţi în credinţă neclintită cu dragoste fierbinte către Dumnezeu şi între voi înşişi cu nădejde tare în îndurarea Tatălui Ceresc.
Şi precum noi toti ne-am adunat aici ca o singură familie casă preamărim pe Domnul cel înviat, în Biserica Lui, tot aşa Domnul să ne învrednicească pe toti de veşnica bucurie a vieţuirii cu El ca într-o singură familie, în veşnicele Sale lăcaşuri cereşti, unde nu va mai fi nici toamnă, nici iarnă, nici durere, nici suspin ci o viaţă fără sfârşit.

                                                  ( Cuvântarea rostită de Mitropolitul Nicolae KrutiţîKi din Moscova.   Din Jurnalul  Moscovscoi Patriarhii Nr. 11/1944)

Publicat in Indrumatorul Crestin Baptist din sept.-oct. 1952

Afara-i toamna

T o a m n a (Partea I-a)

                                          Cuvântarea rostită de Mitropolitul Nicolae Krutiţiki  din Moscova.           

                                                                  Din Jurnalul"Moscovscoi Patriarhii" Nr.11/ 1944

            Ştim că Domnul nostru Isus Hristos când sta de vorbă cu ucenicii Săi şi când ţinea cuvântări poporului, deseori se oprea la firea înconjurătoare .

Aşa odată El gândi"Luaţi seama la crinii câmpului... Nici Solomon, în toată strălucirea lui, nu se înveşmânta ca unul dintre ei".Mat. 6:28-29 

Altă dată zise: "Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sunt acum, gata pentru seceriş". Ioan 4:35.

Din cuvântările Sale cunoaştem învăţătura următoare: "Învăţaţi de la smochin:când mlădiţa lui se face fragedă şi
înfrunzeşte, cunoaşteţi că vara este aproape". Marcu 13:28


 
Domnul lămurea adevărurile dumnezeieştii Sale învăţături cu pilde luate din viaţa făpturilor. El silea făpturile să vorbească cu omul în limbă vie. Iar noi, împreună cu voi, supunându-ne poruncilor dumnezeiescului nostru Învăţător, să pornim acum cu gândul, în eceste zile de toamnă târzie, prin păduri întinse, prin câmpii largi şi prin lunci şi să ascultăm glasul viu al firii tomnatice.

                                                    Semnele prevestitoare toamnei
Ce vedem numaidecât?
Copacii îşi scutură cele din urmă frunzuliţe uscate şi-şi golesc ramurile; iarba nu mai creşte, se usucă, îşi pleacă fruntea, se întunecă; florile, unele au degerat, altele s-au veştejit şi  pier; cuiburile din copaciau rămas pustii, păsările călătoare au zburat în ţările calde; vântul trist de toamnă alungă frunzele căzute pe drumuri şi pe cărările pădurii; adesea cade o ploaie măruntă. Dar pe câmpii? Bucatele s-au adunat toate, câmpurile s-au cernit.
Şi nu aşa de mult, fu primăvară, în firea de pe aici.
Dar... trecut-a primăvara, s-a sfârşit şi vara, a sosit şi neînlăturata toamnă, în anotimpul căreia vieţuim acum... Oare nu ne grăieşte destul de puternic, destul de limpede această toamnă a firii despre toamna vieţii omeneşti, despre toamna aceia în care am intrat mulţi dintre noi şi dintre voi, şi va mai intra dintre voi oricine merge pe aceiaşi cale neînlăturată spre acest anotimp? Cu argint se acoperă capul omului, cu toată puterea se descoperă toate bolile până aici ascunse, se încovoaie capul drept de altă dată; mâinile şi picioarele îşi pierd tăria şi vigoarea; se tulbură vederea, slăbeşte auzul, se stinge toată vlaga vieţii.(Eclesiastul 12:1-7).
Ci, fiecare dintre noi şi-a avut primăvara lui, când în zilele copilăriei aurite şi ale tinereţii timpurii, atât de uşoară ne era răsuflarea, atât de lesne ne încredeam; când inima ne era veselă şi bucuroasă, iar durerile cu ghearele lor de păsări răpitoare ne ne rupeau în bucăţi această inimă, când nici nu ne gândeam la boli sau bătrîneţea ce avea să vie. Fiecare şi-a avut şi vara lui - anotimpul înfloririi vieţii , când omul îşi clădeşte cuibul său casnic, când cu totul, fără răgaz, se dăruieşte îndeletnicirii sale iubite şi scumpe, dar şi când inima lui face bună cunoştinţă cu boldul suferinţelor, asemănător înţepăturii de scorpie... vara vieţii se călătoreşte. Şi se călătoreşte tot aşa de iute precum în fiecare toamnă i se pare omului că pe nesimţite a zburat vara din firea întreagă. Şi iată, se vede intrat în toamna vieţii sale...

                             Despre ce ne mai grăieşte toamna? 

Toamna anului este vremea coacerii roadelor, vremea culesului bucatelor, vremea socotirii proviziilor de iarnă şi de primăvară. Plin de bucurie este omul, care adună din pomii grădinii sale, din brazdele grădinăriei sale roade multe grele la cântar, plin de miez, care şi-a adunat sucurile din sângele pământului-mamă. Nu zădarnică i-a fost osteneala pentru îngrijirea grădinii, pentru lucrarea pământului. Nu-l sperie iarna ce vine.

Viaţa fiecăruia dintre noi, care suntem creştini trebuie să fie în toamna ei asemenea pomului acoperit de belşugul roadelor, ce înfloresc primăvara, cresc şi se coc vara, iar toamna sunt gata de cules. Fiecare dintre noi trebuie să lucreze pământul sufletului său şi să culeagă de pe el roadele duhovniceşti ale rugăciunii fierbinţi, pentru ca rugăciunea să fie pentru ei o dulce trebuinţă, o bucurie a sufletului, cum este aerul pentrulămâni şi hrana pentru corp. Fiecare este dator să strângă bogate roduri de iubire către Dumnezeu şi către aproapele, să împodobească cu fapte de dragoste, de milă, de neosândire, de iertare a batjocurii, de desmâniere. În fiecare dintre noi trebuie să se coacă rodul smereniei şi al blândeţii duhului, prin care creştinul nu cunoaşte pizma, mândria, îngâmfarea şi ura; rodul smereniei, prin care ne asemănăm Aceluia care ne-a poruncit: "Învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima;şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Mat.11:29

Altmiteri?

Cunoaştem înfricoşatul cuvânt al Dreptului şi Înaltului judecător: "Orice pom care nu face roade bune, se taie şi se aruncă în foc". Mat. 7:19 " Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomului". Mat. 3:10

(Va urma...)


Publicat în "Îndrumătorul Creştin" din  Sept.-Oct.1952

Toamna

T o a m n ă. . .

Frunzele se smulg trudite din a liniştei cămară,
Vântul a-nceput să sufle. E aşa de frig afară.
Cerul e-nourat şi ceaţa peste câmpuri se aşterne,
Un covor fără de margini, picături de ploaie cerne.

Pomii se desbracă-n grabă şi podoabele-şi aruncă,
Apa tulburată-n matcă, clocote din stâncă-n stâncă.
Păsări rătăcite-n lumea, basmelor, stau la plecare...
Peste-o zi sau peste două, fi-vor dincolo de mare?

Pe la case, gospodarii, umplu magazii, hambare,
Soarele, de-o săptămână, nu s-a mai văzut în zare.
Toţi se pregătesc, căci iarna e pe drumul de pe vale
Şi cu braţul gol, nici vorbă, să-i apari când vine-n cale.

Toţi... dar pentru iarna care-ncremeni-va universul
Nimeni nu se pregăteşte! Nimeni nu-şi grăbeşte mersul.
Semne spun, vorbesc luceferi ce se gată pentru Nuntă,
Pe când starea omenirii n-a fost încă-aşa de cruntă.

Soarele ce-aduce PACEA, o, de când se tot ascunde...
Eu şi tu-ntrebăm cu groază, când se va vedea şi unde?
Răsfoind a Vieţii Carte, Ea ne spune şi ne-arată,
Că-n mocirla de păcate, pace n-o fi niciodată!                                               
                                                           N.I.

Publicată în "Îndrumătorul Creştin" din1 oct.-1Dec.1947

SI FRUNZELE S-AU VESTEJIT

------- FRUNZE DE TOAMNĂ... --------

            Cerul e senin şi curat. Albastru şi frumos de nedescris.Departe dincolo de dealuri şi de munţi, se pregăteşte un răsărit de soare! Se simte fiorul acestui răsărit. Aerul e rece: un vânt uşor începe să alinte frunzele. El e solul prevestitor al răsăritului care va veni. Luncile şi dealurile sunt acoperite cu un covor alb de ghiaţă... Frunzele pomilor par minunate, cu dantelele lor fine de ghiaţă albă, pe verdele curat de astă-vară...
Dar soarele se grăbeşte spre răsărit... spre înălţimi... Razele lui vin să sărute dulce fiecare frunză... O, ce înfiorător! Căci frunza îmbrăcată în haina de ghiaţă, sub sărutul fierbinte, se cutremură, se zbuciumă, se leagănă buimăcită în timp ce viaţa din ea fuge pentru totdeauna. Codiţa nu se mai poate ţine îmbrăţişată de craca în care freamătă viaţa. Desprinderea e dureroasă, emoţionantă, dar sentinţa nu se mai poate schimba. O legănare beată în aer, un văicărit trist şi plângător, o grabă din ce în ce mai mare să ajungă jos... în mormânt. Acolo nu mai e frunză... ci hoitul ei, pământul din care a ieşit şi în care se va grăbi să se întoarcă acum... obosită, trudită, dezamăgită, cu toate speranţele prefăcute în fum!

Tăcere... frunză după frunză cad tăcute. Nu spun nimănui durerea lor. De ar putea-o face, strigătele lor ne-ar izgoni de pe glob, în altă planetă poate.

Dar... să mă întorc la mine, cel atât de încrezut în puterile mele şi mai ales în neschimbarea veşnică a stării fericite de care mă bucur.
Să mă întorc la oameni, din lumea celor care nu cuvântă ... să văd dacă ei stau mai bine sau nu?
Găsesc şi aici păduri imense... imperii cu milioane de oameni, cu viaţă prosperă, fericită, cu iluzii, planuri şi idealuri măreţe... Dar ceea ce mă cutremură este noaptea de ghiaţă care s-a aşternut peate ei... brumă multă...
Oamenii, îmbrăcaţi în păcat vor părea mai frumoşi, mai inteligenţi, mai isteţi ca înainte. Exact ca frunzele mele verzi înlănţuite în dantele de gheaţă. Dar zorile acestea, fără de soare, ţin numai o clipă... din Ziua care va veni.
Vânturile care bat prevestesc Răsăritul cel Mare. Undeva, un Soare, se pregăteşte pentru a răsări... În curând, foarte curând El va apare pe Cerul Veşniciei noastre!
Razele Lui fierbinţi ne vor îmbrăţişa... puternic!
Dar înlănţuirea morţii din noi de către Sfinţenia Cerului va fi cutremurător de mare! Înfiorare cum n-a mai văzut nici Pământul nici Cerul!
Atunci va fi cea mai mare jale din Univers... Atunci cea mai mare dramă din câte a cunoscut creatura... Atunci va fi marea cutremurare a sufletelor îmbrăcate în dantela păcatului...
O, dacă vrei să nu te omoare sărutul Cerului, atunci păzeşte-te de brumă... E aşa de multă azi...aşa de puternică... aşa de periculoasă!
La adăpost! Şi adăpostul de azi este tot El. Nu Judecătorul, ci Blândul Mântuitor care a murit pentru păcatele tale multe... El e gata să spele păcatele tale, gheaţa în care eşti îmbrăcat, pentruca ziua Toamnei Cerului să te găsească fără brumă pe suflet...
Vino până e timp... Auzi în depărtări trâmbiţele care vestesc Răsăritul. În Ceruri îngerii se pregătesc pentru Măreaţa Nuntă... Logodna ta cu Cerul se va face atunci...

Şi Cerul îţi spune vino! Şi îngerii te strigă: vino! Şi stelele te îmbie: vino! Şi Domnul te roagă:.VINO! Şi eu te îndemn: vino!  
                                                                                                               - f.n.-
Publicat în "Îndrumătorul Creştin" din 1Nov.-1Dec. 1947                                                                                       

Când te chem în aşteptare Uţu Şuteu

TE CHEM...

           Cum zorii chiamă  Ziua şi Amurgul chiamă Luna
Cum vulturul-nălţimea, cum muntele Furtuna
           Cum dorul chiamă*astâmpăr,aşa te chem într-una
Să fiu al tău, Isuse, al Tău pe totdeauna.
            În patime, în moarte şi-n viaţă să fim una:
Precum îmi eşti Tu Capul, să-ţi fiu şi eu cununa....

             În ochii mei aprinde din ochii  Tăi - lumină,
În vorba mea, Tu pune vorbirea Ta divină.
             Fă-mi faţa înseninată cu Faţa Ta senină,
Fă-mi paşii-ntotdeauna cărarea Ta s-o ţină
              Şi mâinile-mi cu lucru în via Ta le-mbină.
Dă-mi sufletului linişti şi gândului hodină,
              Precum în al Tău suflet e linişte deplină...
Fă-mi inima de pace, ca inima Ta plină,
               Dorinţa fără-astâmpăr, în Dorul Tău mi-alină,
Să fiu cu Tine Una ca ramul din tulpină.

                Fiinţa mea Isuse, cu-a Ta se contopească,
Din moartea vieţii mele, viaţa Ta să crească
                Şi slava care umple Fiinţa Ta cerească,
Să-mi umple-ntregul suflet şi tot mai mult să crească
                 Să ajungă toată viata, pe veci să-mi stăpânească,
Toţi câţi-or să mă vadă, pe Tin' să Te privească,
                  Toţi câţi mă vor cunoaşte pe Tin' să Te cunoască.

                  În glasul meu s-audă vorbirea Ta cerească,
Viaţa Ta, în mine, deplin să strălucească,
                   Până ce dorita clipă veni-va să unească                   
Pe veci cu Tine-o viaţă: ce-a stat să părăsească,
                   De dragul Tău şi lumea şi slava pământească
Căci mai presus de toate a vrut SĂ TE IUBEASCĂ.
                 

                                    Cristian Dor              

Publicată în "Îndrumătorul Creştin" din 1 Iunie 1948

Viata cu Hristos...Grupul Harul

Să-L imităm sau să-L primim pe Hristos?

Din experienţa vieţii noastre spirituale am putut vedea că prosperitatea ei nu este asigurată în mod treptat prin eforturi şi sforţări ca şi în viaţa obişnuită. Eforturile ne ajută să ne dăm destul de bine seama asupra lucrurilor întreprinse de noi şi a controlului de sine. De pildă un alergător la sporturi, a cărui scop este să ia "Cupa alergării",  el caută cu tot dinadinsul prin exerciţii ca şi prin deosebite reguli pe care le păzeşte să câştige premiul.

Tot aşa un om de răspundere va supraveghea treburile lui cu cea mai mare grijă: dar această supreveghere de sine, prin ea însăşi nu ne aduce biruintă în viaţa spirituală.

Să nu înţelegem greşit. Aici e vorba de o luptă şi chiar de o luptă serioasă împotriva puterii păcatului. Dar ca să te lupţi împotriva păcatului din inimă, aceasta ne arată lipsa de încredere în prezenţa lui Hristos din noi. Această necredinţă în lunga alergare ne aduce faliment în viaţa spirituală. Atunci ce ar trebui să fac ca să am viaţă biruitoare? Mulţi din noi au încercat să-L imite pe Mântuitorul şi aceasta pentru mulţi ar însemna:

                                             Calea aleasă

Pentru omul firesc ea se prezintă foarte atractivă, bună şi dreaptă de aceia a-L imita pe Hristos înseamnă idealul.

Dar se poate aceasta? Voi încerca a mă sili vorbind adevărul şi trăind felul cum a trăit Hristos. Nimeni niciodată n-a putut să imite pe Hristos. Aceasta nu se poate, încercările noastre personale oare nu ne învaţă aceasta cu prisosinţă?

A-L avea pe Hristos nu a-L imita Una dintre lucrările de bază a lumii în literatură este aşa numita carte"Imitarea lui Hristos"

Mulţi dintre noi o cunosc destul de bine, cu adevărat ea este o carte care i-a ajutat, dar nu ca să-l imite pe Hristos. Mi-aduc aminte de un mare criminal care a fost câştigat pentru Hristos prin această carte. Citeşte de la început şi până la sfârşit şi vei vedea cu mirare că întrânsa nu vei găsi nimic despre felul cum să-l imiţi pe Hristos. Ea este plină de sfaturi folositoare, de meditaţii, de rugăciuni şi îndemnuri. Cu mult mai mult i s-ar potrivi titlul "Apropierea de Hristos".

                                         Hristos viaţa noastră 

Domnul Isus este mai mult decât un exemplu. El este viaţa noastră. Unii au mers atât de departe în această privinţă încât au zis: "Ideia de a-L imita pe Domnul Isus este o mistificare a Diavolului". Într-adevăr ei au mare dreptate în această puternică afirmare cu toate că nici un rău, ci numai lucruri bune ies din această încercare de a imita pe Hristos, totuşi în mod sigur ultimul rezultat este falimentul. Binele este întotdeauna duşmănos împotriva mai binelui. Noi ştim câtă înfrânare şi desnădejde avem atunci când încercăm să-i imităm pe oamenii sfinţi care au trăit printre noi şi a căror prietenie ne era de preţ, dar cu cât mai greu este faptul când este vorba să-l imităm pe însuşi Domnul Isus?...

Imitaţia în lumina Bibliei. În privinţa aceasta ne ajută părerile omeneşti? Nu, să vedem mai degrabă ce zice Biblia cu privire la aceste lucruri? În acestă privinţă n-au nici un sprijin acei care vor să găsească ceva sprijin în Biblie: din contră ei se simt foarte loviţi pentrucă nicăieri în Noul Testament nu sunt învăţaţi ca prin sforţarea personală să ajungă, să devină asemenea lui Hristos. Nu-i aceasta îngrijorător? Cea mai apropiată ideie pe care o găsim noi e în Romani 8:29"Căci pe aceia pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea Chipului Fiului Său". Dar aici nu este nicidecum vorba de sforţarea omenescă, ca să ajungă la asemănarea Chipului slăvit al Fiului lui Dumnezeu, ci este vorba de hotărârile din veşnicii care fac parte din planurile lui Dumnezeu. În acest scop, Duhul Sfânt lucrează, ne sfiinţeşte, ne desăvârşeşte, se roagă pentru noi cu suspine negrăite, până ne va aduce la înălţimea staturii lui Hristos. Referitor la lucrul acesta Domnul Isus a zis: "Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez". Ioan 5:17
Duhul Sfânt ne atrage atenţia de faptul că Hristos trăieşte în noi şi că am devenit  templul Lui. "Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt"... "Nu recunoaşteţi voi că Isus  Hristos este în voi?" 1Corinteni 6 : 19, 2Cor.13:5 Să lăsăm dar ca trăirea noastră exterioară să se arate ca o urmare firească a faptului că voia noastră şi voinţa lui Dumnezeu sunt unite. Viaţa noastră are un sens, o direcţie aceia a lui Dumnezeu, nu ca o sforţare  din afară cu tendinţă de imitare, ci ca o arătare dinlăuntru în afară a puterii, a prezenţei lui Dumnezeu care s-a pogorât în noi. Când scriptura  zice "iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu în Hristos" Efeseni 4:32, nu că aceasta ar fi o poruncă împotriva aceluia în care trăieşte Dumnezeu, acest îndemn din contră confirmă că prezenţa lui Dumnezeu în om îi dă un nou sens o noua manifestare faţă de aceia care îi greşesc.

                                              Hristos în inimile noastre
"Hristosa venit ca oile lui sa aibă viaţă şi s-o aibă din belşug"Ioan 10:10 El a venit să ne dea viaţa,sănătatea, puterea lăuntrică de care avem nevoie. El nu ni s-a prezentat ca un model de viată pe care să-L imităm cu sforţările noastre. Un om bolnav la un moment dat poate să încerce să-l imite pe cel sănătos, fie în mers, fie în vorbire, dar aceasta nu este decât înşelare de sine. Hristos aşteaptă să fie chemat personal în vieţile noastre - " Eu în ei", ca El să locuiască în noi ca puterea vieţii Lui să se manifeste printre noi. Ce lucru minunat este acesta!
Dacă D-L Isus este pentru cineva un exemplu vrednic de imitat el ajunge la desnădejde, la disperare; dar dacă D-l Isus a devenit viaţa, puterea, dinamul spiritual, ce fericire, ce bucurie într-o astfel de viaţă.
"Vom veni şi vom locui împreună cu el"Ioan 14:23
Această locuire a lui Dumnezeu  cu noi şi în noi este cu mult mai mult decât a avea pe Domnul în ajutor, sau de a primi din când în când putere de la D-l Isus. Apostolul Pavel făcând o socoteală totală asupra marilor privilegii, trage prin lumina Duhului Sfânt această concluzie minunată:"Pentrucă Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea". Fil. 2:13 Aceasta nu este o influenţă sau o sforţare a omului, aceasta este locuirea lui Dumnezeu în inima credinciosului.
Câteodată suntem gata de a lua în primire ceea ce ni se cuvine de la cineva, de ce nu am face acelas lucru îndemnându-i pe adevaraţii credincioşi să-L primească pe Hristos - moştenirea lor făgăduită. Iar acei care l-au primit pot spune ca apostolul"Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare." "Pentru mine a trăi este Hristos."
Fil.1:21," Hristos viaţa voastră ", "Hristos totul în toti" Trebuie să înţelegem ca Hristos 
este în inima oricărui credincios sincer care s-a întors la El. Totuşi El nu ne stăpâneşte în întregime câtă vreme nu suntem predaţi în întregime Lui, n-avem biruinţă deplină asupra păcatului cât timp mici păcate sunt ţinute ascunse în inimă.
Obişnuiesc, să le spun multora un exemplu în această privinţă. Aţi vrea să jucaţi fotbal cu renumitul jucător X? Da - foarte bine, imitaţi-l pe el. Noi nu putem face aceasta.Dar dacă v-aş înzestra cu toată puterea de care dispune X, aţi putea juca fotbal ca el? Nu, pentru că ne lipseşte dibăcia lui. Dar să zicem că dimpreună cu puterea lui aş putea să vă împart şi dibăcia lui, mentalitatea lui! Atunci da, răspund ei, am juca fotbal tot aşa de bine ca şi el. Tocmai aceasta doreşte Dumnezeu să dea ficărui copil al Său. El nu ne zice imitaţi-mă ci lasă-mă să vin în viaţa ta, să realizez în tine gândurile Mele, să lucrez prin tine lucrările mele . Astfel avem prin El voinţă , putere şi înfăptuire.

                                        A cunoaşte şi a trăi
Tu vei putea zice, la urma urmei  aici nu-i mare lucru, nu-i nimic nou. Hai să zicem - dar
ai trăit aceasta? Cel ce scrie aceste lucruri a citit toate aceste texte, le-a crezut şi chiar a vorbit deseori altora din ele. Totuşi a venit o zi când în mod sincer şi deschis  am privit asupra falimentelor mele , asupra multor păcate mici care au împăienjenit fiinţa mea . Atunci m-am decis să vin sincer cu ele la D-l Isus Mântuitorul meu, m-am aşezat pe genunchi şi m-am predat în întregime Lui. Mântuitorul meu a venit în inima mea ca Domn. Când m-am sculat de pe genunchi prin credinţă am luat ca garant ceia ce a spus El - adică faptul că a venit şi a umplut în întregime viaţa mea. Ce convingere simplă şi naturală. Ce asigurare deplină a prezenţei Lui minunată care mi-a umplut viaţa. Hristos numai este Cineva care locuieşte în slăvile cerului, sau Cineva care ne cercetează numai în momente grele, sau care ne ajută din când în când. El a venit şi a făcut locuinţă în inimă luând în primire fiinţa mea." In ziua aceia veţi cunoaşte că Eu sunt în voi" Ioan 14:20 .
Nimeni nu poate imita pe Hristos, dar fiecare poate să-L primească, să trăiască în legătură intimă cu El ca să ajungă la statura plinătăţii Lui. Acesta este secretul real şi constant al biruinţelor în viaţa spirituală. 

                                                                              Prel. de Marcu Nechifor

Publicat în Indrumătorul Creştin din octombrie 1949

Ce-ar fi făptura-mi fără Tine

De mii de ani... după Victor Hugo

Victor Hugo (1802-1885), autorul poeziei pe care o prezentăm mai jos în traducere, este unul dintre cei mai de seamă  scriitori democraţi francezi, din epoca romantismului. Spirit luminat, Victor Hugo a înţeles să-şi pună contribuţia în slujba binelui, să-l folosească drept armă de luptă împotriva a tot ce în vremea lui era putregai. A iubit cu ardoare pacea despre care, când a fost întrebat spunea: "Voim pacea, cu înflăcărare. O voim între popor şi popor, între rasă şi rasă şi între frate şi frate"

Războiul, în schimb, îi este odios. Inima lui a fost profund îndurerată de ororile pe care acest flagel le-a provocat în epoca lui 

În poezia ce o publicăm mai jos, scrisă în anul 1865, el dă grai sentimentelor lui de împotrivire la război.

De mii de ani războiul place

Fiinţelor gâlcevitoare

Şi Dumnezeu nu încetează

S-aprind-o stea, să crească-o floare.

Cu-ndemnul lor la Pace: cerul,

Şi cuibul cald, şi albii crini,

Nu pot s-alunge nebunia

Ce fierbe-n inimi de hain:

 

...Masacre groaznice, victorii,

Iată plăcerea noastră toată!

In urma tobei, cu grăbire,

Se-nşiră iar orbită gloata.

Azi, gloria, cu-a ei himeră,

Cu-nşelătoarele-i izbânzi,

Striveşte în vîrteju-i mame,

Striveşte chiar copii plăpânzi.

Le e feroce bucuria,

Spun câţiva:"S-alergăm la moarte!"

Şi-ndată-a goarnelor strigare

Începe paşii să li-i poarte

Oţelul fulgeră, ard taberi

S-avântă ei fără zăbavă,

Se-nflăcărează sumbrul suflet

Când tunul varsă foc pe ţeavă.

Şi toate-acestea, pentru cine?

Pentru o seamă de smintiţi

Ce îşi vor face temele

În vreme ce voi putreziţi

Şi-n vreme ce şacalii, corbii

(Fiinţe lacome, hidoase)

Încă mai vin pe câmp s-adune

A voastră carne de pe oase.

Un neam nu-ngăduie pe-un altul 

De el alături să trăiască

Şi-n neghiobia lor ei lasă

Mânia să îi stăpânească.

E un Croat acesta! Hai împuşcă-l!

Slovac e! Trage! Nu-l cruţa!

E numai drept. Nu vezi? Ei, haina,

O are altfel ca a ta.

Pe-acesta îl ucid deasemeni

Şi-mi văd apoi de drum, senin

E vinovat: comis-a crima

De a se naşte peste Rin.

Rosbach! Waterloo! Răzbunare!

Besmetic, omul, a lui minte 

O foloseşte ca să-nveţe

Să sape altora morminte.

Ei ar putea fântâni să sape,

Visând sub un stejar sa stea

Să îndrăgească, să se roage,

Mai dulce-i însă a-mpuşca.

Macel... Prăpăd... Vânzare cruntă

Prin munţi şi văi: tumult, mişcare

Cu groază mâinile se-ncleaştă

În coama cailor cea mare.

Pe şesuri zorii se arată...

O, eu mă-ntreb adeseori

Cum pot urâ acei ce-ascultă

Cântând o cicârlie-n zori.

                          În româneşte

         ION BATRANA VOIVODENI

Publicată în Indrumătorul Creştin din februarie 1950

Numai harul

Legea sau Harul? de Marcu Nichifor

Vorbeam cu cineva, despre aceste lucruri, şi cu atâta măiestrie şi dibăcieîmi dovedea că întradevăr totul este Legea şi Hristos însăşi este Legea. Şi că eu trebe neapărat ca s-o ţin.
I-am spus că mă iubeşte prea mult, adică firea mea pământească. I-am spus:lasă-mă în pace , eu sunt mort, mie îmi este groază de mine, adică de firea mea pământească. De ce vrei să mi-o trezeşti? Dece vrei ca ea să înceapî să lucreze şi Hristos să fie îndepărtat de mine? De ce ai vrea ca eu să-mi fac o neprihănire a mea, eu să muncesc la ea ca să am motiv să mă încred în mine? Iar neprihănirea pe care am primit-o prin credinţă să o dau la o parte.
Prin credinţă am primit naşterea din nou, Efeseni 1:13 , L-am primit pe Domnul Isus în mine, Ioan 1:12.Am primit pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.Ioan 14:23. Am primit sfinţirea 1Cor.1:30.
Am ajuns prea iubitul lui Dumnezeu în har, Efeseni2:8. Fără nici un merit sunt ca fiu şi Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în mine, de ce ai vrea să mă scoţi din mila lui Dumnezeu, din frăţia lui Dumnezeu, din prezenţa lui Dumnezeu şi să mă duci în mine, să mai păzesc lucruri fireşti care gâdilă firea, ambiţia firească, care-i dau o încredere îngâmfată că e ceva pentrucă face ceva. Păzeşte Sabate, se înfrâneayă de la mâncăruri,mai dă zeciuieli etc. Aici este cheia prorocolor mincinoşi care-l târâie pe omul duhovnicescla merite personale dându-i încredere în sine şi mândrie.1Timotei 4:13. "Duhuri înşelătoare, învăţăturile dracilor,... ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor" ... Auzi, învăţătura dracilor din cauză că opresc întrebuinţarea bucatelor? Da, da, pentrucă pun baza sfinţeniei pe mâncare şi nu pe Hristos. Aceste sunt lucruri fireşti, ele au " o smerenie şi asprime  faţă de trup dar nu sunt de nici un preţ împotriva firii pământeşti. Col.2:23 . Când credinciosul este scos din har începe ca firea pământească, cu merite să se sfinţească. O Galateni nechibzuiţi cine v-a fermecat pe voi ( sunt şi azi după cum erau şi atunci care fermecau, îmbătau oamenii cu legea)...
Am încheiat discuţia să nu-mă iubească firea mea pământească care trebuie să fie răstignită, moartă şi îngropată, adică omul firesc, ca astfel să-i facă loc lui Hristos. Să ni-mi înviez mortăciunile
firii, pretenţiile ei să nu-mi scotmonească firea, să nu mi-o aţâţe căci Hristos e viaşa mea, eu mă bucur de El şi privescla El şi n*am nevoie să pierd timpul cu carnea şi sângele,adică cu o neprihănire a mea  şi să-l leapăd pe Hristos.
"Acum dar nu este nici o asândire pentru cei ce sunt în Hristos, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământrşti, ci după îndemnurile Duhului". Rom.8:1."Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat". Coloseni 2:16. Dar în înţrlepţii care n-au lipsă de har, de neprihănirea lui Hristos, care se duc sub Lege ei nu numai că judecă dar şi condamnă. Pe mulţi îi fac să se plictisească. "Pentru ei ar fi mai de folos să-şi lege o piatră de moară de gât". Zice apostolul: "să învăţ pe neamuri credinţa şi adevărul"1 Timotei 2:7

Publicat în"Îndrumătorul Creştin din 1 Septembrie" 1948