Cat de bine ma simt cu alesii Domnului

Aleşii lui Dumnezeu Autor :Alexa Popovici

                               "...având în vedere pe fraţii noştri, care sunt trimişii Bisericilor şi fala lui Hristos:"

Slujirea cauzei sfinte cu credincioşie şi deplină sinceritate înseamnă o dăruire de sine, e ţâşnirea dragostei lucrătoare izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu, e ardoarea vie a lăuntrului în jurul zelului, al devotamentului sacru , e acea tainică şi adâncă împlinire a puterilor sufleteşti personale cu dragostea şi harul lui Dumnezeu.El cheamă pe unii la binecuvântata slujbăde a fi propovăduitori ai adevărurilor sfinte, crainici ai împăcării prin jertfa de la crucea Golgotei. Şi această chemare sfântă e clară în sufletul acestor " prea aleşi " . Ei simţesc ceea ce s-a profeţit şi confirmă despre Domnul Isus Hristos în cuvintele: "Râvna pentru casa Ta mă mănâncă"(Ps.69:9, şi Ioan 2:1) . Ei au identificat clar pentru ei alegerea Celui Prea Înalt, pietate ce se dedică slujbei. Aceştia ajung să fie "trimişii Bisericilor şi fala lui Hristos", cum minunat o numeşte Pavel, apostolul.

Cu gândul la ei, la aceşti oameni, cu imaginea lor în mintea mea, scriu aceste rânduri spre a sublinia din nou nobila lor menire.

O, vouă puşi deoparte şi înveşmântaţi cu har dumnezeiesc, vouă celor plini de dragul păcii, al iubirii şi înfrăţirii, fie că sunteţi bătrâni cu capul alb ca lâna, sau tineri îmbujoraţi la faţă, vouă vă e aşezată sarcina de a fi prins viaţa şi prin munca voastră fala lui Hristos!

Cum ajung aceşti oameni, risipiţi în furnicare de lume sau sătuleţele pitite după deal să fie aleşii lui Hristos?

Întîi ei pot şi trebuie să aibă

                                                        Sfinţenia vieţii

Chipul blând, inspirator, în pace, luminător de viaţă şi încălzitor de inimi, al Mântuitorului, trebuie să apară în trezirea lor de fiecare zi.

Să nu uităm că viaţa lor trebuie să dovedească că lucrarea harului e adevărată. O propovăduire care nu e aplicată nici în viaţa celui ce o face nu are valoare. Ei nu sunt numai împărtăşitori ai adevărului, ci şi a trăirii vieţii, modele de rodnicie a învăţăturii sfinte. În chipul trăirii lor trebuie să apară senin şi divinul chip al Aceluia care " a luat chip de rob şi s-a făcut asemenea oamenilor".

Frumuseţea acestei virtuţi să fie inspiraţia vie şi puternică, mireasmă plăcută, slova de epistole a lui Hristos.

Ei trebuie să fie zori de ziuă, un mărgăritar, o floare. Cel ales nu se pătează cu patimi rele, cu porniri de fiară, cu beţie, ură, vorbă rea sau murdară, minciună. Draiul lui e rouă, e lucire de adevăr, e dragoste curată de frate întru Hristos. Lumina caldă a trăirii curată nu amurgeşte, ci ea creşte ca a soarelui la amiază.

Să adăugăm că viaţa sfântă înfăţişează imaginea urmaşilor lui Hristos. Credinţa în toată vâltoarea focului ei nu are nici o valoare reală, dacă cei care se afirmă că o au nu o înfăţişează, nu o prezintă vederii.

Viaţa celor chemaţi, şi împreună cu ei a tuturor celor credincioşi, trebuie să ne ofere privitorilor văzuţi şi nevăzuţi icoana frumoasă a sfinţeniei o adevărată desfăşurare de virtuţi puse în slujba înfrăţirii şi a păcii, apropovăduirii binelui în lume. Aceştia trebuie să trăiască viaţa pământească a Fiului întrupat.

Omenirii nu-i trebuie portrete vechi, icoane de sfinţi din alte vremi, figuri din cărţi cu slove prăfuite, ci apostoli care trăiesc, care împărtăşesc viaţa şi sunt albi ca neua şi limpezi ca izvorul. Şoapta tainică de veacuri, din unda vieţii se desprinde îngânând parcă şi azi cuvintele:

                            "Fi scrisoare sfântă scrisă

                             Chiar de mâna dulce-a lui Isus!"
Şi experienţa a arătat că o viaţă sfântă e o binecuvântare pentru societate. A plivi cu grijă toate patimile şi pornirile rele , ca viaţa să-ţi fie o sărbătoare, şi a încălzi binele, înseamnă să aduci o primăvară pentru cei ce sunt prinşi de vârtejul slăbiciunilor omeneşti.Nu se îmbucură ferice, ca de o apărare vie, ca de un ceresc bine, cel ce şchioapătă pe calea vieţii  apropiindu-se de tine? Nu dă oare traiul tău curat, cinstit, loial, avânt la fapte mari, gingăşie dulce, înseninare-n zâmbet, celui ce păşeşte la pas cu tine pe cărarea vieţii? Poţi oare măsura în vorbe, zugrăvi în cuvinte dragostea de viaţă, bucuria netulburată ce o poate ce o poate răsări exemplul tău de purtare, de sfântă armonie? Şi tu alesule al Domnului, poţi fi cum glăsuieşte poetul: "unul îşi strânge sub bolta lui şirag de stele". Fi-vei oare, tu fratele meu în Domnul, prin sfinţenia ta acel om?

Adoua cale de a ajunge ales a lui Hristos e:

                                                          Iubirea caldă
 Mântuitorul a fost un semănător de iubire, El a împărţit-o cu dărnicie, a risipit-o chiar. Şi El vrea ca aleşii Săi să-I fie fală în răspândirea de iubire.
Vă rog să observaţi că iubirea e o rouă cerească. Ura face ravagii, prăpăd şi moarte. Iubirea alină, tămăduieşte şi redă viaţa. Sub flamura iubirii renaşte viaţa, frumosul, bucuria, cântul , poezia. Cum răsar florile la soare, cum se înalţă şi dau farmec, mireasmă şi parfum în aer, aşa iubirea desmorţeşte viaţa, înfrăgezeşte palidul, îmbucură pe cel copleşit de griji.
Ai simţit tu lângă tine, în întristarea ta o mână caldă, plină de iubire? Desluşit-ai tu raza de tainică putere ce ţi s-a furişat ăn suflet dintr-un suflet cu iubire?
Iarăşi, să mai însemnăm că iubirea e cheagul înfrăţirii. Semenul tău care te iubeşte şi ţi-a dovedit-o nu cu vorbe, ci cu fapte, îmbracă în ochii tăi o altă înfăţişare, apare un frate bun, cu tine. Să fie oare în lumea asta vre-o altă taină de înfrăţire mai sigură, mai simplă ca iubirea?  Încearcă-i tu, fratele meu de credinţă şi de slujbă, să fi prin iubire asemeni lui Hristos? Nu vrei ca sus, în ceruri, printre cetele de îngeri, numele tău, fiinţa ta, lucrarea ta, să fie plăcută mântuitorului? Şi cale-i foarte simplă. Să izgoneşti din tine ura, să îndrîgeşti iubirea şi să iubeşti pe oameni.
Şi cred drept o încununare gândul că iubirea întronează pacea. Poate fi oare luptă, hărţuială şi război, acolo unde e iubire de oameni? Poţi oare tu cel ce te apleci cu drăgălăşenie peste leagăn să-ţi simţi odorul, să împrăşti moarte şi să lipseşti copiii de tată şi să-i sti că sunt orfani? Poţi săgeta un frate? Nu te înfioară gândul că fapta ta înneacă-n plâns o mamă îmbătrânită sau o tânără soţie? Şi n-ai tu iubire omenească pentru astfel de fiinţe? Iubirea ne aduce calde îmbrăţişări cu fratele nostru şi împreună vrem să trăim în pace, ca loc avem sub soare. Să ornamentăm viaţa si activitatea noastră cu cuvintele lui Hristos, Mântuitorul: "Fericiţi sunt făcătorii de pace că ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu". Da, ei sunt fala lui Hristos.

A treia cale de a deveni asemeni lui Hristos e:

                                                             Munca cinstită
Leneşii nu se pot înşirui pe urmele Mântuitorului; ei n-au loc în cer. Viaţa e aşa urzită ca omul să muncească, "În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga pâinea..." a spus Domnul şi aceasta a rămas lege veşnică în omenire.
Spre a fi fală , prin muncă, ea trebuie să fie făcută cu bucurie. Slujba să-ţi fie o melodie, un cânt; care să îmbucure pe cei din jur.
Vesel la privire, senin la faţă, cu sclipiri de viaţă în ochi, cu dulceaţă în vorbe, fi plin de bucurie, fratele meu scump la locul tău de muncă!
                             "Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă
                               El ştie că pe lume nimic zadarnic nu-i"
Apoi munca trebuie făcută cu interes. Ai cugetat vreodată de ce viaţa e arătată în Biblie ca o trudire în vie, ca o zi de semănat sau de secerat, cu rod sau în zadar, ca o luptă, ca o alergare, etc.? Eşti un secerător? Sârguieşte în lanul cu spice înalte, din zori, pe când e încă e umed de răsuflu aurorii, şi vei aduna grămadă snopi de aur. Eşti semănător? Păşeşte în ţarină pe brazda neagră şi aruncă sămânţa după vânt.
                           " Trudeşte, făcătorul de bine                   
                             Veni-vor roiuri alţii după tine,
                             Şi vor culege rodul, bogăţia."
Aşa poetiza Vlahuţă , şi aşa e spiritul Evangheliei lui Hristos, Mântuitorul. Nu cânţi tu la biserică împreună cu fraţii, acea a noastră frumoasă cântare:
                           " Semănaţi în inimi şi de-ar fi ca drumul
                             Ori pietros pământul unde semănaţi
                             Totuşi vor cădea şi pe pământul cel bun
                             Şi-apoi din rod însutit o să gustaţi."

Împlinirea Cuvântului Domnului, în toate lucrările şi activităţile arătate de ea, atrage după sine, te învredniceşti de a fi ales a lui Hristos. Şi poate fi o glorie mai mare, mai dorită?
Câţi din noi cei de azi, sunt aleşii lui Hristos? Întrebarea e simplă, dar ea cere să fim severi, necruţători şi sinceri. Vor tece anii, în cadenţa lor tăcută, şi îmbătrâniţi ne vom culca în ţărână iar dincolo în lumea luminii şi a vieţii ne vom descoperi pe noi că fost-am un plestem sau o binecuvântare; o ocară sau o cinste a lui Hristos.


(Publicat în Îndrumătorul Creştin Baptist din ian-febr.1955)

Alexandru Groza - Pocaieste-te Omule

Contraste în legătură cu Ioan Botezătorul

                                                                                                                                  -     Marcu 1:1-8    -

"Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape" a fost strigătul care a răsunat ca o trâmbiţă de arhanghel, în pustiul neprietenos al Iudeii, trezind pe cei ce se numeau "fiii lui David" din toropeala ce îi cuprinsese de veacuri.
Un strigăt cu totul neobişnuit, deosebit de monotoanele discursuri ce puteau fi auzite în fiecare Sabat în sinagogi.
Hotărât lucru, Ioan Botezătorul era un om neobişnuit, tot atât de neobişnuit ca si mesajul pe care îl prezenta. Pe cât de adevărat este faptul că poporul ales al Vechiului Testament aştepta cu înfrigurare vremurile Mesiei, tot atât de adevărat este şi faptul că nici unul din ei nu se aştepta ca prologul mesianic să fie legat de vocea care se auzea ca un tunet dinspre pustiu.
Persoana lui Ioan Botezătorul, acest Ilie al timpurilor noi, oferă bogate surse de meditaţii, de reflecţii, de inspiraţie, pentru o viaţă închinată pe de-a-ntregul Celui pe care-L propovăduia. Să ne oprim la câteva contraste strâns legate de acest luceafăr al dimineţii harului, din a căror confruntare omul nostru lăuntric nu va avea decât de câştigat.
E deosebit de interesat a observa faptul că Ioan Botezătorul, deşi predica în pustiu, totusi lumea alerga la el. Un ţinut întreg în frunte cu locuitoriicapitalei, sunt captivaţi de propovăduirea prorocului arât de neobişnuit, şi transformă pustiul într-o mare de capete, sorbind cu nesaţ primii stropi din ploaia harului, ce avea să se reverse din belşug prin "Mielul lui Dumnezeu" ce avea să vină.
A reuşi să atragi în pustiu un auditoriu format din mii de suflete, e o performanţă ce nu putea fi obţinută decât aducând lumii un mesaj cu adevărat dumnezeiesc. Ioan nu predica nici în sinagogi, nici în pieţe şi nici în marea curte a Templului, ci îşi alege ca tribună asâncile pustiului.
E aici "mâna lui Dumnezeu". Ce concluzie binecuvântată ne oferă acest contrast! Atunci când ceea ce vrem să oferim sufletelor nemântuite nu e altceva decât adevărul Evangheliei Domnului Isus Hristos, aceasta indiferent de cadrul exterior, va aduce roadă.( Isaia 55:10,11)
Într-adevăr, "Omul sfinţeşte locul".
Cât de grăitoare e realitatea că Ioan deşi era îmbrăcat foarte sărăcăcios şi hrana lui zlnică atât de simplă şi totuşi propovăduirea lui e deosebit de pătrunzătoare, plină de miez. Proverbul atât de bine cunoscut, "haina face pe om", este în acest caz total infirmat, în sensul fericit că cei ce-l ascultă pe Ioan Botezătorul erau într-adevăr fermecaţi, încât ceea ce ieşea de pe buzele lui te cucerea, făcându-te să vezi în cel învelit cu haina de păr de cămilă un heruvim îmbrăcat în haine strălucitoare.
Şi aş vrea să subliniez faptul că secretul predicii lui Ioan nu consta în fraze meşteşugit întocmite , ci-ntr-o vorbire directă,ce corespunde celor mai arzătoare nevoi ale sufletului  omenesc. Subiectul lui era mereu acelaşi: pocăinţa, fie că se adresa oamenilor de rând, fie fariseilor, fie ostaşilor, ori chiar împăratului Irod.
Trupul şi-l hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică, dar sufletul era plin de mana dumnezeiască şi adăpat cu apa cea vie într-o asemenea măsură că din însăşi fiinţa lui se revărsau şivoaiele înviorătoare ale veştii că "Împărăţia Cerurilor este aproape"
Aşa dar, cei ce vor învăţa acest secret şi-l vor practica, vor deveni irezistibili în lucrul lor pentru Domnul.
Şi totuşi,  dacă noroadele alergau la el cu grămada cu toate că propovăduia în pustie, şi dacă predicile sale erau atât de pline de putere cu toate că nu făceau impresie prin înfăţişarea sa exterioară , aceste succese se datoresc în primul rând  şi în cea mai mare măsură Celui Preaânalt, care a turnat în Ioan Botezătorul şi peste lucrarea lui, harul Său bogat.,
Ceea ce aureolează însă în mod deosebit pe el, pe Ioan personal e faptul că deşi îşi atrage admiraţia tuturor, el se umileşte adânc. Mulţimea se întreabă dacă nu cumva este el Hristosul (Luca 3:15 şi un singur cuvânt din partea lui era deajuns pentru a fi gata să-l urmeze şi să înfăptuiască tot ce el le-ar fi cerut.
Pe Ioan însă, succesele nu-l ameţesc, mândria nu-şi găseşte sălaj în fiinţa lui. Conştient de partea ce-i revine în măreţul plan divin cu privire la salvarea omenirii, răspundeprompt noroadelor care-i aşteptau cuvântul cel mare : "... vine Acela care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor (Luca 3:16).

Ce pildă minunată de smerenie! Ea îl ridică pe propovăduitorul din pustiu pe cele mai înalte culmi ale muntelui sfinţeniei Domnului. Cred că unul din cele mai importante considerente care L-au determinat pe Domnul Isus să spună că " dintre cei născuţi din femei nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul" (Luca 7:28) a fost tocmai această virtute a smereniei cu care era împodobit Pregătitorul drumului Mesiei.
Să rămânem deci la cele smerite (Romani 12:16)
                                                                             IOAN BULICA

Publicat în Îndrumătorul Creştin Baptist

NAŞTEREA LUI ISUS

Naşterea Domnului nostru Isus Hristos e cel mai mare eveniment în lumea creştină , pentru că ea e sfinţită de Harul divin care emană de la tronul lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus a fost propovăduită de-a lungul veacurilor Vechiului Testament şi a fost aşteptată ca să se împlinească. Despre care ne spune apostolul Pavel: "Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său." Gal.4:4
Care este taina naşterii Sale?  Ne este arătată în Evanghelia după Ioan 3:16: " Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică."
Fiul a fost dăruit de Tatăl ceresc, pentru ca oricine va crede în El să nu piară, ci să primească viaţă, care nu va avea sfârşit niciodată, o viaţă veşnică.
Naşterea Domnului Isus a fost prezisă  de profeţi, a fost anunţată de îngeri, auzită de păstori şi venerată de magi; ea a fost bucuria de-a lungul celor aproape douăzeci de veacuri, pentru marea mulţime a celor
credincioşi a celor care prin credinţa în jertfa Lui de pe cruce, au primit iertarea păcatelor.
Naşterea oamenilor are loc sub diferite împrejurări şi în diferite condiţiuni. Ei se nasc în locuri pompoase, în palate regeşti, în case modeste, dar Domnul nostru Isus Hristos s-a născut în cel mai simplu, în cel mai de jos loc, în iesle: "Şi a născut pe Fiul ei... şi L-a culcat într-o iesle, din cetatea Betleem ."  Şi cu toate acestea nici un eveniment al născuţilor pe pământ n-a stârnit atât interes în mijlocul omenirii ca naşterea printr-o Fecioară a Fiului lui Dumnezeu.
Acest mare eveniment stârneşte interes pentru că această naştere a avut ceva deosebit în ea, care pune în mişcare inima şi întreaga noastră fiinţă de a o dărui celui care  S-a născut în ieslea Betleemului.
Acest mare eveniment stârneşte interes pentru că prin el s-au împlinit profeţiile care au fost aşteptate cu multă răbdare şi anume: "Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui" Geneza 3:15; Profetul Isaia in cap.7:14 arată: "De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: "Iată că Fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vei pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)".

Timp de şapte sute de ani după facerea acestei promisiuni, poporul Israel a privit spre îndeplinirea ei. În timpul celor patru sute de ani de tăcere nu a fost auzită nici o voce profetică, dar raza speranţei din profeţia lui Isaia mai răsunase strălucind în inimile lor. Evanghelistul Matei scriind despre aceste profeţii arată: "Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul".1:23.
Acest eveniment mai stârneşte interes pentru cei credincioşi, fiindcă prin el se întăreşte credinţa noastră în Sfintele Scripturi ca fiind adevărate. Credincioşii din toate timpurile au dat o mare importanţă naşterii Domnului nostru, pentru că ea face ca bisericile Lui să păstreze în ele flacăra credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna , nestinsă.(Iuda 3).
A venit Unul care poate spune: "Eu sunt viaţa! Eu am venit ca să dau viaţa şi s-o dau din belşug. Eu le dau viaţa veşnică! A existat oare înainte de el, sau în urma Lui, vreunul care ar fi cutezat să spună asemenea lucruri despre sine? Şi dacă El le-a rostit , adus-a oare dovada împlinirii lor şi al adevărului grăit?
Să aruncăm o privire la cei ce s-au încrezut în El. Ei socoteau că viaţa lor trăită fără El, n-are nici un rost, este zadarnică. Martirii şi misionarii creştini, care îşi jertfeau viaţa pentru numele Celui  născut în iesle , ei toţi ne vor răspunde , căci ei au făcut aceasta pentru unul singur, ISUS. Fiindcă ei au găsit  în El şi numai prin El mângâiere, libertate, lumină şi viaţă din belşug".
Toate speranţele credincioşilor, tot viitorul lor se întemeieză pe Dumneiezeirea lui Hristos, pe naşterea Sa dintr-o fecioară. Prin o astfel de credinţă inima primeşte speranţă, păcătosul iertare şi o viaţă nouă plină de putere care vine de la Dumnezeu şi care este singurul izvor de adevărată viaţă pentru sufletul nostru.
  Ne amintim că la naşterea Domnului, îngerul a spus păstorilor: "Nu vă temeţi". Prin aceasta putem înţelege că naşterea Lui nu e o prricină de spaimă, ci o pricină de bucurie pentru toţi. Ea este un izvor de bucurie şi de unire a tuturor bucuriilor noastre în jurul ei, cântând şi preamărind pe Dumnezeu, care ne-a dăruit un Mântuitor în persoana Fiului Său iubit, şi să zicem împreună cu Apostolul Pavel: "Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare". II Cor.9:15.
Mântuitorul nostru, este imaginea dorinţelor atâtor profeţi, care L-au prezis de-a lungul veacurilor şi milenilor, asemănându-L cu luceafărul speranţelor lor spunând: "Îl văd, dar nu acum, Îl privesc dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov," Numeri 24:17
                                             " La steaua care-a răsărit,
                                               E-o cale atât de lungă,
                                              Că mii de ani i-a trebuit,
                                             Luminii să ajungă".

                                                                                             VICAŞ TEODOR


Publicat în Îndrumătorul Creştin Baptist din sept.-dec.1967

Iti multumesc - grupul Paradis

Sărbătoarea multumirii

Sărbătoarea multumirii pentru roadele câmpului îşi are originea în timpurile îndepărtate.
Sărbătoarea mulţumirii pentru roadele câmpului o aflăm şi în sărbătoarea roadelor sau a culesului recoltei Ea este pentru credincioşii Domnului nu numai un prilej de deosebite bucurii, dar mai ales un binecuvântat prilej de mulţumire către Dumnezeu pentru toate darurile primite din roadele pământului. Casă putem înţelege mai bine acest mare adevăr al datoriei sfinte pe care fiecare credincios o are de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite din strângerea roadelor pământului este necesar să ne facem o câtuşi de mică imagine a anotimpului de toamnă
Încercaţi vă rog săvă imaginaţi forfota care domneşte în aceste zile binecuvântate de toamnă pe ogoarele patriei noastre scumpe, când de dimineaţa şi până seara, oamenii harnici ai cooperativelor agricole de producţie nu contenesc să adune roadele câmpului, Astfel, în timp ce hambarele silozurilor sunt deja pline cu grâul care a fost secerat şi treierat, din care urmează să se facă pâinea cea de toate zilele , culesul porumbului este în toi pretutindeni pe întinsele ogoare ale ţării. De altă parte pieţele comunelor şi oraşelor patriei noastre sunt pline cu cele mai frumoase fructe: mere, pere, gutui şi altele şi cu zarzavaturi şi legumede tot felul şi astfel fiacare din noi ne înfruptăm din recolta deosebit de binecuvântată pe care ne-a dat-o pământul. Pretutindeni harnicii agricultori şi neobosiţii grădinari adună roadele şi bunurile ceau rezultat din hărnicia muncii lor.

Dar oare toate aceste daruri bogate izvorâte din rodul pământului nu ne vorbesc şi despre datoria sfântă de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ele? Ascultaţi, vă rog, cât de minunat ne arată omul lui Dumnezeu, psalmistul, lucrarea pe care Domnul o face pentru ca noi să ne bucurăm de bogăţia roedelor câmpului: "Tu cercetezi pământul şi-i dai belşug, îi umpli cu bogăţii şi de râuri dumnezeieşti, pline cu apă, Tu le dai grâu pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îi moi cu ploaia, şi-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bunătăţile Tale şi paşii tăi varsă belşugul" (Ps. 65: 9-11)
 Ca şi copii şi credincioşi ai lui Dumnezeu avem datoria sfântă de a-i mulţumi pentru toate aceste binecuvântăripe care în nemărginita Sa grijă părintească ni le dă şi prin roadele pământului. Înfruptându-ne din ele şi fiind conştienţi că ele sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi, nu putem decât să ne ridicăm glasurile împreună cu psalmistul şi să spunem: "Ridicaţi-vă mâinile şi binecuvântaţi pe Domnul" (Ps. 134:2) sau "Binecuvintează suflete pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui" (Ps.103:2). Aceste cuvinte ale psalmistului pot fi rostite şi de noi ca o adevărată odă a mulţumirii către Dumnezeu, Tatăl nostru, atât de către fraţii şi surorile noastre de pe plaiurile mănoase ale Banatului cât şi de cei de pe câmpiile Moldovei sau de cei depe culmile veryişi pline de farmec ale Sucevei. La fel, ele pot fi rodtite din toată inima şi de către fraţii şi surorile care se află în podişul Transilvaniei, ca şi de către cei care locuiesc în vechea Dobroge. Cu toţii să ne ridicăm glasurile în faţa Tronului Ceresc de unde izvoreşte binecuvântarea  şi plini de recunoştiinţă şă rostim rugăciunea mulţumirii zicând : "Binecuvintează, suflete pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvinteze Numele Lui cel sfânt!" (Ps. 103:1)
 Ce minunat ne învaţă Cuvântul Domnului de a nu uita nici una din binefacerile Sale, îndemnându-ne ca pentru toate să-I mulţumim cu recunoştiinţă. Şi totuşi, câte binefaceri nu ne-a făcut nouă Domnul, pentru care noi am uitat să-I mulţumim? De fapt, noi obişnuim sa-I mulţumim lui Dumnezeu doar pentru darurile cele mari şi învederate, pe care le primim din mâna Lui, uitând că pe lângă toate acestea mai sunt atâtea şi atâtea binecuvântări pe care Dumnezeu le revarsă în fiecare zi în viaţa noastră.
În fiecare zi, noi şi copiii noştri. precum şi familiile noastre ne hrănim din ceea ce ne dă pământul si ne întreţinem în felul acesta viaţa. Faptul că avem din belşug hrana cea de toate zilele nu este oare un motiv ca să ne facă să fim mulţumitori Domnului? Şi oare pentru stropii de ploaie şi pentru razele de soare care au udat şi încălzit pământul ca să dea roade, nu trebuie să-I mulţumim? Pentru sănătatea pe care o avem ca să putem munci cu hărnicie şi pentru viaţa pe care posibilitatea să o trăim în linişte şi în pace, nu trebuie să-I mulţumim? Pentru părinţi, pentru copii şi pentru familiile noastre nu trebuie să fim mulţumitori Domnului? Şi oare nu mai sunt şi alte motive pentru care trebuie să-I fim mulţumitori Domnului? Poate până nu de mult stăteai înghesuit undeva într-o cămăruţă, iar acum te-ai mutat într-un apartament nou, spaţios curat şi sănătos. Nu este oare şi acesta un prilej minunat de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă ce o are faţă de noi? Sau poate anul acesta ai avut bucuria ca în familie, Dumnezeu să-ţi dăruiască un copilaş. Nu este şi acesta un motiv în plus de a mulţumi Domnului? Fără îndoială că da!
De aceea, să folosim prilejul de a ridica glasurile noastre către El, Cel Atotputernic pentru a-I mulţumi din tot sufletul, împreună cu psalmistul pentru toate binefacerile Sale, neuitând nici unul din ele! Şi aceasta cu atât mai mult cu cât actul acesta al mulţumirii îşi are frumuseţea  sa deosebită.             
Ştiţi ce este mulţumirea? Nimic altceva decât expresia cea mai profundă a recunoştinţei faţă de cel ce ţi-a făcut un bine. De fapt, atunci când ţi se dă o satisfacţie, când cineva îţi face un bine, când ai o stare de îmbelşugare, toate acestea îţi produc o stare lăuntrică deosebită, din care izvoreşte sentimentul de recunoştiinţă. Şi când cineva are o asemenea stare, din ea trebuie să răsară mulţumirea, iar nimic altceva nu este mai frumos şi mai nobil pentru un om decât a fi mulţumitor pentru binele ce i s-a făcut!
Este neîndoielnic faptul că mulţumirea izvoreşte din sentimentul de profundă recunoştinţă faţă de cel care, într-un fel sau altul ţi-a produs un bine sau o bucurie. Trebuie însă să recunoaştem aă acest sentiment poate fi asemănat cu o floare foarte rară. De aceea, atunci când avem ocazia  să-l întâlnim la anumite persoane nu putem decât să ne bucurăm din toată inima pentru faptul acesta.
Să nu uităm însă că mulţumirea faţă de binele făcut, crează posibilitatea primirii altor daruri şi binecuvântări. Noi avem un proverb, izvorât din înţelepciunea poporului nostru, care exprimă cât se poate de limpede acest adevăr precizând că " Nemulţumitului i se ia darul". Ceea ce înseamnă că celui care este mulţumitor, i se înmulţeşte binecuvântarea. Iată de ce noi trebuie să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care le primim din partea Sa, printre care sunt şi roadele câmpului.

Şi pentru că anul acesta, pământul a fost roditor, dându-ne produse din cele mai bune, necesare întreţinerii vieţii pentru noi şi familiile noastre şi pentru că Dumnezeu a binecuvântat în felul acesta munca noastră, răsplătind-o din plin cu roade bogate, gustând din ele să nu uităm să fim mulţumitori Domnului pentru toate darurile Sale pe care le revarsă zilnic în vieţile noastre.
                                      ŢUNEA IOACHIM
                                                                                                         
(Publicat în Îndrumătorul Creştin Baptist din sept.-oct. 1966)

Simone, spune-mi tu daca Mă iubeşti...

Mă iubeşti? Autor: Nicolae Covaci

"După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?"            - Ioan 21:15

Acesta e un text foarte scurt, dar plin de însemnătate! Cuvintele sunt puţine, dar gândurile exprimate sunt multe. Să medităm puţin asupra acestor cuvinte.
Întrebarea pusă de Domnul Isus lui Petru a fost dacă Îl iubeşte.Nu dacă iubeşte Împărăţia lui Dumnezeu sau poporul lui Dumnezeu, ci dacă Îl iubeşte pe El. Nu îl mustră că nu a fost atent la avertismentul dat, că s-a încrezut prea mult în sine şi a căzut! Nu îl întreabă:" Crezi tu în învăţăturile Mele, sau crezi tu că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?" Nu! Aceste probleme nu sunt în discuţie! Întrebarea e " ...Mă iubeşti?" Întrebarea nu e "Simone Te-ai pocăit?"Pocăinţa e un lucru foarte mare şi necesar, dar e mai bine să te uiţi la dragustea lui Petru, pentru că dacă Petru îl iubeşte pe Învăţătorul său, desigur că el se va şi pocăi şi-i va părea rău că L-asupărat. De aceea Domnul Isus l-a întrebat "Mă iubeşti?"Să învăţăm de aici că dragostea e cel mai important lucru! (1 Cor.13:13)
Faptul că întrebarea a fost repetată de trei ori, arată că dragostea e importantă în primul rând, al doilea rând şi al treilea rând.De trei ori s-a lepădat Petru de Domnul Isus, de trei ori trebuie să facă mărturisire de dragostea pentru El!
Observaţi e pusî de Domnul Isus şi El o repetă până Petru se supără. Câteodată e bine ca copiii Domnului să fie mângăiaţi, dar câteodată e nevoie să fie şi supăraţi! Nu întotdeauna hrana gustoasă face bine, mai trebuie şi medicină amară, căci e mai bine să te superi azi şi să fi credincos mâine, decât invers, să fii mângăiat azi şi înşelat mâine.

                                                          *
                                                   *            *
Meditând aspra acestui text, putem observa în primul rând că dragostea faţă de Domnul Isus poate lipsi câteodată din inimile noastre. Grozav , dar adevărat! Din inimile noastre lipseşte câteodată dragostea pentru Domnul Isus. Manifestările noastre exterioare pot împiedeca pe semenul nostru de a pune această întrebare, dar nu-l pot împiedeca pe cel ce cunoaşte totul, căci nici o formă exterioară nu poate înlocui dragostea pentru Hristos. Noi venim în biserică, ne rugăm, cântăm şi dăruim, dar nu fac aceasta mii de oameni şi totuşi ei nu iubesc pe Isus. Formele şi ceremoniile nu sunt dovada dragostei pentru Isus. Nici faptul că ocupi un loc de seamă în biserică nu e dovada dragostei pentru Isus. Petru era un apostol şi nu unul dintre cei mai neînsemnaţi. Era chiar şeful lor! Şi totuşi a fost necesar ca Domnul Isus să-l întrebe: " Mă iubeşti?" Să nu uităm că a fost şi un apostol n-a iubit pe D-l Isus , ba l-a şi vândut!
Nici faptul că ai avut părtăşie mare cu Domnul, nu e suficientă dovadă a dragostei pentru Isus. Petru, Iacov şi Ioan au fost intimii Domnului Isus la schimbarea la faţă, în grădina Gheţimani,şi totuşi întrebarea a trebuit să fie pusă: "Mă iubeşti?"
Nici zelul fierbinte nu ne scuteşte de această întrebare. Petru era foarte zelos. El a zis lui Isus: "Doamne porunceşte-mi să vin la Tine pe apă". În capitolul acesta îl găsim că tot el e primul care sare în apă şi aleargă la Domnul Isus. Şi totuşi întrebarea i se pune: " Mă iubeşti?" Deci noi putem fi cei mai zeloşi, cei mai credincioşi, cei mai intimi cu Domnul Isus, ocupînd locuri de frunte în biserică şi făcând toate formele de închinăciune, şi totuşi nu scăpăm de aceasă întrebare din partea Domnului Isus.
                                                                  *
                                                         *               *
Al doilea fapt ce rezultă din acest text, este că, noi trebuie să iubim pe Domnul Isus, căci altfel totul e zadarnic. E împosibil să fii un urmaş a lui Hristos, dacă nu-L iubeşti pe El. Aşa cum viaţa e imposibilă fără inimă, aşa şi viaţa de credincios e imposibilă fără Hristos.Evanghelia fără Hristos e fără valoare! Biblia fără Hristos e o carte goală! Tot ce avem noi, avem prin El! Tot ce am primit: iertarea, mântuirea etc, am primit prin El! Tot ce facem în biserică fără El nu are nici o valoare.

                                                                 *
                                                        *               *
Al treilea adevăr pe care îl învăţăm din acest text, e că noi trebuie să iubim pe Domnul Isus, pentru că altfel nu putem păstori turma Lui. Petru e chemat să fie păstor "Paşte oile Mele"   . Dar pentru un adevărat păstor prima calificare e dragostea pentru Domnul Isus. Pentru a-i încredinţa turma Sa, Domnul Isus nu l-a întrebat pe Petru nici de cunoştiinţele sale teologice, nici de diploma de absolvire, ci de dragostea pentru E! Pentru că dacă noi nu iubim pe Domnul, nu iubim nici turma Lui. Mai bine o turmă fără păstor, decât cu un păstor care nu iubeşte pe Domnul cu toată ardosrea sufletului săi! Acest lucru e adevărat pentru toţi credincioşii. Dacă ei nu iubesc pe Domnul Isus mai mult ca toţi ceilalţi, ei nu pot face nimic pentru El. De ce? Pentru că ei nu pot suferi pentru Domnul Isus dacă nu-l iubesc. Istoria ne spune că Petru ar fi fost răstignit cu capul în jos pe cruce pentru Domnul Isus. Dacă el nu ar fi iubit îndeajuns pe Domnul Isus, nu ar fi fost în stare să moară în acest fel pentru El. Pentru că ei nu pot merge până la capăt pe drumul credinţei, dacă nu îl iubesc pe Domnul Isus  din toată inima lor. Oamenii se despart uşor de ce cred, dar nu se despart de ce iubesc. Dragostea e marea forţă de inspiraţie. Multe lucruri în viaţa credinciosului ar fi imposibile dacă i-ar lipsi dragostea. Credinciosul ajunge în faţa anumitor probleme unde raţiunea, înţelepciunea şi prudenţa îl sfătuiesc să se oprească , căci e imposibil de mers înainte, dar dragostea, puterea dragostei, înlătură totul din cale, surpă orice ziduri şi mână în mână cu credinţa merge înainte biruitoare. Dacă credinţa mută munţii, dragostea face punte peste văile de netrecut, şi totul e posibil pentru cei ce iubesc pe Hristos. Ochii dragostei privesc la Hristos, până  chipul Lui va lua fiinţă în noi.
Domnul să ne ajute să auzim şi noi întrebarea pusă de El lui Petru, şi să dăm răspunsul cel mai sincer şi cel mai adevărat, aşa cum l-a dat şi Petru,
Postată în "Îndrumătorul Creştin Baptist"din sept.-oct. 1966

carte sfanta - cor Betel Dumbraveni-

STRĂVECHEA CARTE SFÂNTĂ

În străvechea Carte Sfântă,
Tot citesc şi iar citesc,
Cât de bun a fost pe lume
Blândul Fiu dumnezeiesc!

Refren:

       Da-n străvechea Carte Sfântă:
       Citesc, citesc şi iar citesc :
       Cât de bun a fost Mântuitorul,
       Cât de mult El ne-a iubit! 

Cum să vină copilaşii,
Toţi la Dânsul i-a chemat,
Şi la pieptul Său îi strânse
Şi cu drag i-a dezmierdat.

Cum El n-a oprit pe nimeni,
Chiar pe cel mai păcătos,
Să s-apropie de Dânsul,
Şi cu toţi a fost milos.

Da-n străvechea Carte Sfântă,
Nu mă satur de citit:
Cât a fost de bun şi dulce,
Cât de mult El ne-a iubit!
---------------
Extrasă din "Cântările Evangheliei" Ediţia 1949

Inima mea tanjeste

FELURITE INIMI

Inimă curată,  Matei 5:8, Ps. 24 : 4
Inimă liniştită, 1 Ioan 3 : 19
Inimă închisă,  1 Ioan 3 : 17
Inimă bună, Iacov 5 : 13
Inimă întreagă, 1 Petru 1 : 22
Inimă rea, Marcu 7 : 21-23
Inimă înşelătoare, Ieremia 17 : 9 
Inimă stricată, Psalmul 101 :5

Inimă îngreuiată, Luca 21 : 34
Inimă trufaşă, Proverbe 16 : 5
Inimă îngâmfată, Psalmul 101 : 5
Inimă împietrită, Exod 7 : 13, Ps. 95 : 8
Inimă nouă, Ezechiel 36 : 26
Inimă străpunsă, Fapte 2 : 37
Inimă deschisă de Domnul, Fapte 16 : 4
Inimă de piatră, Ezechiel 36 :26
Inimă zdrobită şi mâhnită, Ps. 51 :18
Inimă rănită, Ps. 109 : 22
Inimă pricepută, 1 Împăraţi 3 : 9
Inimă luminată, 2 Cor, 4 : 6
Inimă stropită şi curăţită de cugetul rău, Evrei 10 : 22


                                 CONCLUZII

Domnul cunoaşte inimile, Ier. 17:9, Fp.Ap. 1 : 24 
Domnul se uită la inimă, 1 Samuel 16:7
Domnul schimbă inima, 1 Samuel 10:9 
Domnul cere inima, Ieremia 29 : 13
"Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii". Proverbe, 4:23


                                                                              GH: SCHINTEIE


Publicata în "Îndrumătorul Creştin Baptist" din ianuarie 1956

http://www.youtube.com/watch?v=SBfPpaegNg0 

Speranta --Caci toate, toate, toate-s trecatoare

Două pahare

Pe masa unui om bogat, la o serbare,
Stăteau şi discutau cândva două pahare.
La faţă unul era roşu, ca bujorul
Şi era foarte guraliv, amăgitorul.
Iar celălalt curat şi limpede la faţă,
Vorbea încet şi rar ca cel ce dă povaţă.

Paharul plin cu vin zicea cu îngâmfare:
"N-ai vrea să ne-auzim isprava fiecare?"

"Ba da!" Răspunse atunci paharul cel cu apă,
Şi-atâta fu de-ajuns, ca vinul să şi-nceapă;
"De câte ori şi unde, să nu mă-ntrebi vecine,
Doar şti că-s multe-n lume, ce nu merg fără mine:
Banchete şi petreceri şi chefuri câte toate
Au fost întotdeauna  de mine prezidate!
Şi cea mai mândră frunte şi cea mai scumpă-onoare
Plecatu-s-au umile, da! mie la picioare.
Şi regi, ce-ar fi fost gata pentru-o nimica toată
Să-şi apere orgoliu cu-ntreaga lor armată,
Eu fără-mpotrivire i-am doborât sub oală,
Batjocorind coroana de pe-a lor tivgă goală.
Câţi oameni, care o viaţă luptau pentru renume,
Eu  i-am făcut s-ajungă obiect de proaste glume:
La tot ce-a fost soţie şi mamă şi fecioară ,
Eu scrisu-le-am pe frunte:"Desfrâu, ruşine, ocară".
Dar stai, n-am isprăvit-o, căci vraja-mi ruinătoare
N-a doborât doar oameni din cei din lumea mare,
Ci-n multe - multe cazuri din întâmplările dese
Eu dat-am în grămadă şi n-am lovit pe-alese:
Căci trenuri de pe şine şi vase-n fund de mare
Am azvârlit mai multe decât simpla-ntâmplare;
Pentr-un pahar, la care vrea a-şi uita necazul
Unul greşit-a frîna, altu-a greşit macazul.
Şi uite aşa vecine, cu oameni fără doftă
Eu mi-am făcut tot gustul şi-am râs de ei cu poftă.
Si-acum să nu-ţi închipui, c-asemeni isprăvi rare
Sau altele de-acestea au loc doar la-ntâmplare.
O, nu! căci influenţa-mi e mult mai generală,
Căci cei ce-ncep cu vinul ajung la ţuiculeală.
Atunci să vezi vecine, atunci să vezi dezastru,
Râzând de-atâta lume, mă fac, din roşu-albastru.
În câte case oare , intrând cu-a mea putere,
Adus-am sărăcie, ruşine şi durere,
Câte soţii sărmane ajuns-au cerşetoare,
La câţi copii luat-am şi pâine şi suflare,
Căci le-am atras părinţii la două-trei pahare.
Ţi-aş spune mult mai multe, dar vreau să nu te sperii
Văzând aşa deodată cortegiul de mizerii:
Tot ce-i tuberculoză, cât şi epilepsie,
Căci mulţi merg în spitale, iar alţii-n puşcărie:
O, crede-mă vecine, se datorează mie.
Dar tu? Tu ce ispravă făcuşi pe-această lume?
Cu ce putea-vei oare s-ajungi l-al meu renume?"

"E drept", - răspunse scurt , paharul cel cu apă,
Că deşi lumea întreagă din mine se adapă,
Eu n-am făcut vecine, nici o ispravă mare,
Căci,vezi, faptele mele sunt foarte naturale.
Din munte până-n mare eu-nveselesc făptura,
La oameni , vite, păsări: eu le sunt băutura
Şi bând din mine, toate sporesc în cele bune:
Şi omul de la muncă şi mielul din păşune.
Vezi, sunt cuprinse toate de-o lină veselie:
Şi omul care cântă şi pasărea zglobie.
Când m-au băut au toate cugete de bine,
Căci mintea l-i curată şi limpede ca mine.
Tu ce-aduci doar dezastre la trenuri şi vagoane,
Uiţi dar, că eu-s-aceea ce le-am pus în mişcare?
Şi roţile de moară le mişc, - şi-ntreaga viaţă
Deşi-s aşa modestă şi limpede la faţă,
Dar scurta mea lucrare e tot spre fapte bune.
Dar tu aduci doar vicii, blestem şi stricăciune".
......................................................................
....................................................................


Aşa vorbeau - odată - pe-o masă la serbare
Şi-aşa vorbesc şi -acuma vecinele pahare.
         Dar cine le ascultă?...
          -  Iubite-ascultător,
Fereşte-te o viaţă de vinu-amăgitor
Şi de-orice băutură din cele care-mbată,
Şi bea doar apă clară şi bună şi curată.
                                           
                         de S. D.

Publicată în " Îndrumătorul Creştin Baptist " din Ianuarie 1956 Pagina antialcolică

Doamne nu sunt vrednic.

Beţia şi alcolismul

Beţia este abuzul cu voia de băuturi alcolice, numai din plăcere, până la suspendarea volentă a uzului raţiunii, cu neputinţa imediată de a-l redobândi.
Beţia este de două feluri: d e p i n ă  şi  n e d e p l i n ă. Beţia este deplină când ne pierdem cu totul uzul raţiunii, ea este nedeplină, când produce numai o întunecare a raţiunii şi o slăbire a controlului asupra puterilor sufleteşti.

 a) Semnele beţiei depline sunt:

1. a nu putea deosebi binele de rău;
2. a nu ne aminti de cele zise şişi făcute în stare de beţie;
3. a face lucruri neobişnuite, lipsite de pudoare, pe care treji nu le putem face.

  b) Semnele beţiei nedepline sunt:

1. împiedecarea limbii;
2. vederea obiectelor în dublu şi părerea că ele se mişcă;
3. clătinarea pe picioare, şi altele dar fără pierderea uzului raţiunii.

Beţia deplină este păcat de moarte, precum spune Ap.Pavel: "Nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii... nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu" (1 Cor. 6:10)
Beţia nedeplină este în sine un păcat uşor; poate deveni însă, un păcat de moarte: din pricina scandalului provocat, a pagubei cauzate familiei sau sănătăţii şi a supărăriice s-ar putea cauya soţiei, copiilor etc.

Păcatele săvârşite în timpul beţiei se impută numai dacă se prevăd. Ofensele şi ănjurăturile se impută,  afară de cele făcute la adresa lui Dumnezeu, care nu trebuie lezatnici în mod material. Nu se ămputăpăcatele facute în timpul beţiei depline, avându-se în vedere starea inconştientă a săvârşitorului. Beţia însă i se împută ca păcat grav.
Este deci , păcat greu a ne lua la întrecere cu cineva la golirea paharelor, prevăzând, că se va îmbăta greu , a-i turna mai des în pahare, prevăyând acelaş rezultat şi a-l îndemna şi a-l sili să bea, expunându-l la îmbătare, chiar dacă am face aceasta din motive de politeţă.
Deprinderea de a bea des băuturi alcolice chiar până la beţie duce la contractarea unei pofte permanente de a bea.  Alcolic se numeşte omul dedat cu totul beţiei.

Alcolismul produce rele destul de mari. Prea multă băutură ruinează corpul, după cum prea multă apă devastează moara, iar prea multă ploaie, distruge ogoarele.
Beţia are un caracter insaţiabil."Vinul însuşi împinge la consumare - spune Vasile cel Mare - în loc de a potoli setea, face să apară în chip necesar o serie nouă. Vinul arde pe beţiv şi-l provoacă să bea tot mai mult"; "dar continuitatea plăcerii toceşte senzaţia".
Vasile cel Mare face următorul portret al beţivului: "Ochii beţivului sunt livizi,   pielea feţei decolorată, respiraţia greoaie, limba încărcată, vorba încărcată, picioarele şovăie ca cele ale copiilor".
Beţia are urmări morale dezastruoase:
  - curajosul devine laş;
  - omul cast neruşinat;
  - omul dreptăţii şi cu bun simţ devine om al nedreptăţii şi lipsit de bun simţ.
Beţivul devine iritabil, certăreţ, schimbător de impresii, îi plac minciunile, lauda, strigă, face scandal, etc.
Nici organismul fizic nu se resimte mai puţin. După beţie capul devine greu,  beţivul devine somnoros, cu ochii împăienjeniţi, cu gâtul uscat şi ars. Care organism oricât de robust ar putea rezista în repetarea beţiei cu astfel de urmări?
Vasile cel Mare consideră pe beţivi mai de plâns decât naufragiaţii, căci pe când aceştia pot învinui marea, vântul şi alte imprejurări, beţivii nu au dreptul să arunce vina pe altcineva. De aceea , Vasile cel Mare numeşte beţia o "băutură a nebuniei"," concurs în care prezidează diavolul şi al cărui premiu este p ă c a t u l".
Alcolismul nu numai că slăbeşte forţele fizice, dar aduce boli grele ca: paralizia, tuberculoza,, afecşiuni ale stomacului, dilirium, tremens, pneumonie, erizipel, etc. Mulţi beţivi mor în case de alienaţi. "Prin nesaţiu mulţi au pierit" zice cu drept cuvânt Sirah(37:34). Ea atacă îndeosebi puterile intelectuale, întunecînd mintea, slăbind memoria, stingând afecţiunile nobile şi generoase şi sporind înclinările rele.
Într-un cuvânt , beţia degradează pe om sub nivelul animalului. Beţivul se tăvăleşte ca un animal murdar în noroi, vorbeşte ca un nebun şi devine râsul copiilor. Pierde într-o singură zi ce câştigă într-o săptămână.
                                    În concluzie
Îmbuibarea şi beţia, departe de a fi păcate uşoare şi inofensive, cum le socotesc unii, sunt prin urmările lor, păcate grave, atît pentru individ cât şi pentru obşte.

                                                      SFATURI BIBLICE
" Domnul a vorbit lui Aron şi i-a zis: "Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băuturi îmbătătoare". Lev.10:8,9
"Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri înşivă? 1Cor.6:19
                                                                                &
"  A pune alcool în corpul omenesc, e ca şi cum ai pune nisip într-un nectar".
                                                                                     Edison

Publicat  în " Îndrumătorul Creştin Baptist"  din ianuarie 1956 - Pagina antialcolică

Maria si Marta.mp4

F e m e i e !...

Sublimă ţi-e menirea şi rolul tău femeie,

Sublimă ţi-e chemarea, pe care Dumnezeu,

Ţi-a dat-o când în suflet, a dragostei scânteie,

Ţi-aprinse'ntâia oară, din Sfântul Duh al Său.

De veacuri tot aceeaşi, iubire şi durere

Ţi-e partea ta să legeni în sânu-ţi ne'ncetat,

De veacuri, cu aceeaşi sublimă mângăiere,

Alungi îndurerarea din sufletu'ntristat.

Femeie!...

Fii duioasă, trăieşte şi lucrează,

Cu dragoste de Domnul, făcând în viaţa ta,

Făclia luminoasă, ce lumea luminează.

Când,  Domnul e lumina, ce-ţi dă puterea Sa.

Ascultă ca Maria, a Domnului chemare,

Lucrează ca Tabita, în lucrul tău cu spor,

Fii pentru toţi din juru-ţi o binecuvântare,

Aceasta ţi-e chemarea...

F ă  b i n e  t u t u r o r!

                          Sanda Moinaru

Publicată în " Îndrumătorul Creştin Baptist " din februarie 1950

Sarbatoarea fanfarei Tulca