NAŞTEREA LUI ISUS

Naşterea Domnului nostru Isus Hristos e cel mai mare eveniment în lumea creştină , pentru că ea e sfinţită de Harul divin care emană de la tronul lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus a fost propovăduită de-a lungul veacurilor Vechiului Testament şi a fost aşteptată ca să se împlinească. Despre care ne spune apostolul Pavel: "Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său." Gal.4:4
Care este taina naşterii Sale?  Ne este arătată în Evanghelia după Ioan 3:16: " Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică."
Fiul a fost dăruit de Tatăl ceresc, pentru ca oricine va crede în El să nu piară, ci să primească viaţă, care nu va avea sfârşit niciodată, o viaţă veşnică.
Naşterea Domnului Isus a fost prezisă  de profeţi, a fost anunţată de îngeri, auzită de păstori şi venerată de magi; ea a fost bucuria de-a lungul celor aproape douăzeci de veacuri, pentru marea mulţime a celor
credincioşi a celor care prin credinţa în jertfa Lui de pe cruce, au primit iertarea păcatelor.
Naşterea oamenilor are loc sub diferite împrejurări şi în diferite condiţiuni. Ei se nasc în locuri pompoase, în palate regeşti, în case modeste, dar Domnul nostru Isus Hristos s-a născut în cel mai simplu, în cel mai de jos loc, în iesle: "Şi a născut pe Fiul ei... şi L-a culcat într-o iesle, din cetatea Betleem ."  Şi cu toate acestea nici un eveniment al născuţilor pe pământ n-a stârnit atât interes în mijlocul omenirii ca naşterea printr-o Fecioară a Fiului lui Dumnezeu.
Acest mare eveniment stârneşte interes pentru că această naştere a avut ceva deosebit în ea, care pune în mişcare inima şi întreaga noastră fiinţă de a o dărui celui care  S-a născut în ieslea Betleemului.
Acest mare eveniment stârneşte interes pentru că prin el s-au împlinit profeţiile care au fost aşteptate cu multă răbdare şi anume: "Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui" Geneza 3:15; Profetul Isaia in cap.7:14 arată: "De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: "Iată că Fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vei pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)".

Timp de şapte sute de ani după facerea acestei promisiuni, poporul Israel a privit spre îndeplinirea ei. În timpul celor patru sute de ani de tăcere nu a fost auzită nici o voce profetică, dar raza speranţei din profeţia lui Isaia mai răsunase strălucind în inimile lor. Evanghelistul Matei scriind despre aceste profeţii arată: "Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul".1:23.
Acest eveniment mai stârneşte interes pentru cei credincioşi, fiindcă prin el se întăreşte credinţa noastră în Sfintele Scripturi ca fiind adevărate. Credincioşii din toate timpurile au dat o mare importanţă naşterii Domnului nostru, pentru că ea face ca bisericile Lui să păstreze în ele flacăra credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna , nestinsă.(Iuda 3).
A venit Unul care poate spune: "Eu sunt viaţa! Eu am venit ca să dau viaţa şi s-o dau din belşug. Eu le dau viaţa veşnică! A existat oare înainte de el, sau în urma Lui, vreunul care ar fi cutezat să spună asemenea lucruri despre sine? Şi dacă El le-a rostit , adus-a oare dovada împlinirii lor şi al adevărului grăit?
Să aruncăm o privire la cei ce s-au încrezut în El. Ei socoteau că viaţa lor trăită fără El, n-are nici un rost, este zadarnică. Martirii şi misionarii creştini, care îşi jertfeau viaţa pentru numele Celui  născut în iesle , ei toţi ne vor răspunde , căci ei au făcut aceasta pentru unul singur, ISUS. Fiindcă ei au găsit  în El şi numai prin El mângâiere, libertate, lumină şi viaţă din belşug".
Toate speranţele credincioşilor, tot viitorul lor se întemeieză pe Dumneiezeirea lui Hristos, pe naşterea Sa dintr-o fecioară. Prin o astfel de credinţă inima primeşte speranţă, păcătosul iertare şi o viaţă nouă plină de putere care vine de la Dumnezeu şi care este singurul izvor de adevărată viaţă pentru sufletul nostru.
  Ne amintim că la naşterea Domnului, îngerul a spus păstorilor: "Nu vă temeţi". Prin aceasta putem înţelege că naşterea Lui nu e o prricină de spaimă, ci o pricină de bucurie pentru toţi. Ea este un izvor de bucurie şi de unire a tuturor bucuriilor noastre în jurul ei, cântând şi preamărind pe Dumnezeu, care ne-a dăruit un Mântuitor în persoana Fiului Său iubit, şi să zicem împreună cu Apostolul Pavel: "Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare". II Cor.9:15.
Mântuitorul nostru, este imaginea dorinţelor atâtor profeţi, care L-au prezis de-a lungul veacurilor şi milenilor, asemănându-L cu luceafărul speranţelor lor spunând: "Îl văd, dar nu acum, Îl privesc dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov," Numeri 24:17
                                             " La steaua care-a răsărit,
                                               E-o cale atât de lungă,
                                              Că mii de ani i-a trebuit,
                                             Luminii să ajungă".

                                                                                             VICAŞ TEODOR


Publicat în Îndrumătorul Creştin Baptist din sept.-dec.1967

Iti multumesc - grupul Paradis

Sărbătoarea multumirii

Sărbătoarea multumirii pentru roadele câmpului îşi are originea în timpurile îndepărtate.
Sărbătoarea mulţumirii pentru roadele câmpului o aflăm şi în sărbătoarea roadelor sau a culesului recoltei Ea este pentru credincioşii Domnului nu numai un prilej de deosebite bucurii, dar mai ales un binecuvântat prilej de mulţumire către Dumnezeu pentru toate darurile primite din roadele pământului. Casă putem înţelege mai bine acest mare adevăr al datoriei sfinte pe care fiecare credincios o are de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite din strângerea roadelor pământului este necesar să ne facem o câtuşi de mică imagine a anotimpului de toamnă
Încercaţi vă rog săvă imaginaţi forfota care domneşte în aceste zile binecuvântate de toamnă pe ogoarele patriei noastre scumpe, când de dimineaţa şi până seara, oamenii harnici ai cooperativelor agricole de producţie nu contenesc să adune roadele câmpului, Astfel, în timp ce hambarele silozurilor sunt deja pline cu grâul care a fost secerat şi treierat, din care urmează să se facă pâinea cea de toate zilele , culesul porumbului este în toi pretutindeni pe întinsele ogoare ale ţării. De altă parte pieţele comunelor şi oraşelor patriei noastre sunt pline cu cele mai frumoase fructe: mere, pere, gutui şi altele şi cu zarzavaturi şi legumede tot felul şi astfel fiacare din noi ne înfruptăm din recolta deosebit de binecuvântată pe care ne-a dat-o pământul. Pretutindeni harnicii agricultori şi neobosiţii grădinari adună roadele şi bunurile ceau rezultat din hărnicia muncii lor.

Dar oare toate aceste daruri bogate izvorâte din rodul pământului nu ne vorbesc şi despre datoria sfântă de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ele? Ascultaţi, vă rog, cât de minunat ne arată omul lui Dumnezeu, psalmistul, lucrarea pe care Domnul o face pentru ca noi să ne bucurăm de bogăţia roedelor câmpului: "Tu cercetezi pământul şi-i dai belşug, îi umpli cu bogăţii şi de râuri dumnezeieşti, pline cu apă, Tu le dai grâu pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îi moi cu ploaia, şi-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bunătăţile Tale şi paşii tăi varsă belşugul" (Ps. 65: 9-11)
 Ca şi copii şi credincioşi ai lui Dumnezeu avem datoria sfântă de a-i mulţumi pentru toate aceste binecuvântăripe care în nemărginita Sa grijă părintească ni le dă şi prin roadele pământului. Înfruptându-ne din ele şi fiind conştienţi că ele sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi, nu putem decât să ne ridicăm glasurile împreună cu psalmistul şi să spunem: "Ridicaţi-vă mâinile şi binecuvântaţi pe Domnul" (Ps. 134:2) sau "Binecuvintează suflete pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui" (Ps.103:2). Aceste cuvinte ale psalmistului pot fi rostite şi de noi ca o adevărată odă a mulţumirii către Dumnezeu, Tatăl nostru, atât de către fraţii şi surorile noastre de pe plaiurile mănoase ale Banatului cât şi de cei de pe câmpiile Moldovei sau de cei depe culmile veryişi pline de farmec ale Sucevei. La fel, ele pot fi rodtite din toată inima şi de către fraţii şi surorile care se află în podişul Transilvaniei, ca şi de către cei care locuiesc în vechea Dobroge. Cu toţii să ne ridicăm glasurile în faţa Tronului Ceresc de unde izvoreşte binecuvântarea  şi plini de recunoştiinţă şă rostim rugăciunea mulţumirii zicând : "Binecuvintează, suflete pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvinteze Numele Lui cel sfânt!" (Ps. 103:1)
 Ce minunat ne învaţă Cuvântul Domnului de a nu uita nici una din binefacerile Sale, îndemnându-ne ca pentru toate să-I mulţumim cu recunoştiinţă. Şi totuşi, câte binefaceri nu ne-a făcut nouă Domnul, pentru care noi am uitat să-I mulţumim? De fapt, noi obişnuim sa-I mulţumim lui Dumnezeu doar pentru darurile cele mari şi învederate, pe care le primim din mâna Lui, uitând că pe lângă toate acestea mai sunt atâtea şi atâtea binecuvântări pe care Dumnezeu le revarsă în fiecare zi în viaţa noastră.
În fiecare zi, noi şi copiii noştri. precum şi familiile noastre ne hrănim din ceea ce ne dă pământul si ne întreţinem în felul acesta viaţa. Faptul că avem din belşug hrana cea de toate zilele nu este oare un motiv ca să ne facă să fim mulţumitori Domnului? Şi oare pentru stropii de ploaie şi pentru razele de soare care au udat şi încălzit pământul ca să dea roade, nu trebuie să-I mulţumim? Pentru sănătatea pe care o avem ca să putem munci cu hărnicie şi pentru viaţa pe care posibilitatea să o trăim în linişte şi în pace, nu trebuie să-I mulţumim? Pentru părinţi, pentru copii şi pentru familiile noastre nu trebuie să fim mulţumitori Domnului? Şi oare nu mai sunt şi alte motive pentru care trebuie să-I fim mulţumitori Domnului? Poate până nu de mult stăteai înghesuit undeva într-o cămăruţă, iar acum te-ai mutat într-un apartament nou, spaţios curat şi sănătos. Nu este oare şi acesta un prilej minunat de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă ce o are faţă de noi? Sau poate anul acesta ai avut bucuria ca în familie, Dumnezeu să-ţi dăruiască un copilaş. Nu este şi acesta un motiv în plus de a mulţumi Domnului? Fără îndoială că da!
De aceea, să folosim prilejul de a ridica glasurile noastre către El, Cel Atotputernic pentru a-I mulţumi din tot sufletul, împreună cu psalmistul pentru toate binefacerile Sale, neuitând nici unul din ele! Şi aceasta cu atât mai mult cu cât actul acesta al mulţumirii îşi are frumuseţea  sa deosebită.             
Ştiţi ce este mulţumirea? Nimic altceva decât expresia cea mai profundă a recunoştinţei faţă de cel ce ţi-a făcut un bine. De fapt, atunci când ţi se dă o satisfacţie, când cineva îţi face un bine, când ai o stare de îmbelşugare, toate acestea îţi produc o stare lăuntrică deosebită, din care izvoreşte sentimentul de recunoştiinţă. Şi când cineva are o asemenea stare, din ea trebuie să răsară mulţumirea, iar nimic altceva nu este mai frumos şi mai nobil pentru un om decât a fi mulţumitor pentru binele ce i s-a făcut!
Este neîndoielnic faptul că mulţumirea izvoreşte din sentimentul de profundă recunoştinţă faţă de cel care, într-un fel sau altul ţi-a produs un bine sau o bucurie. Trebuie însă să recunoaştem aă acest sentiment poate fi asemănat cu o floare foarte rară. De aceea, atunci când avem ocazia  să-l întâlnim la anumite persoane nu putem decât să ne bucurăm din toată inima pentru faptul acesta.
Să nu uităm însă că mulţumirea faţă de binele făcut, crează posibilitatea primirii altor daruri şi binecuvântări. Noi avem un proverb, izvorât din înţelepciunea poporului nostru, care exprimă cât se poate de limpede acest adevăr precizând că " Nemulţumitului i se ia darul". Ceea ce înseamnă că celui care este mulţumitor, i se înmulţeşte binecuvântarea. Iată de ce noi trebuie să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care le primim din partea Sa, printre care sunt şi roadele câmpului.

Şi pentru că anul acesta, pământul a fost roditor, dându-ne produse din cele mai bune, necesare întreţinerii vieţii pentru noi şi familiile noastre şi pentru că Dumnezeu a binecuvântat în felul acesta munca noastră, răsplătind-o din plin cu roade bogate, gustând din ele să nu uităm să fim mulţumitori Domnului pentru toate darurile Sale pe care le revarsă zilnic în vieţile noastre.
                                      ŢUNEA IOACHIM
                                                                                                         
(Publicat în Îndrumătorul Creştin Baptist din sept.-oct. 1966)

Simone, spune-mi tu daca Mă iubeşti...

Mă iubeşti? Autor: Nicolae Covaci

"După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?"            - Ioan 21:15

Acesta e un text foarte scurt, dar plin de însemnătate! Cuvintele sunt puţine, dar gândurile exprimate sunt multe. Să medităm puţin asupra acestor cuvinte.
Întrebarea pusă de Domnul Isus lui Petru a fost dacă Îl iubeşte.Nu dacă iubeşte Împărăţia lui Dumnezeu sau poporul lui Dumnezeu, ci dacă Îl iubeşte pe El. Nu îl mustră că nu a fost atent la avertismentul dat, că s-a încrezut prea mult în sine şi a căzut! Nu îl întreabă:" Crezi tu în învăţăturile Mele, sau crezi tu că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?" Nu! Aceste probleme nu sunt în discuţie! Întrebarea e " ...Mă iubeşti?" Întrebarea nu e "Simone Te-ai pocăit?"Pocăinţa e un lucru foarte mare şi necesar, dar e mai bine să te uiţi la dragustea lui Petru, pentru că dacă Petru îl iubeşte pe Învăţătorul său, desigur că el se va şi pocăi şi-i va părea rău că L-asupărat. De aceea Domnul Isus l-a întrebat "Mă iubeşti?"Să învăţăm de aici că dragostea e cel mai important lucru! (1 Cor.13:13)
Faptul că întrebarea a fost repetată de trei ori, arată că dragostea e importantă în primul rând, al doilea rând şi al treilea rând.De trei ori s-a lepădat Petru de Domnul Isus, de trei ori trebuie să facă mărturisire de dragostea pentru El!
Observaţi e pusî de Domnul Isus şi El o repetă până Petru se supără. Câteodată e bine ca copiii Domnului să fie mângăiaţi, dar câteodată e nevoie să fie şi supăraţi! Nu întotdeauna hrana gustoasă face bine, mai trebuie şi medicină amară, căci e mai bine să te superi azi şi să fi credincos mâine, decât invers, să fii mângăiat azi şi înşelat mâine.

                                                          *
                                                   *            *
Meditând aspra acestui text, putem observa în primul rând că dragostea faţă de Domnul Isus poate lipsi câteodată din inimile noastre. Grozav , dar adevărat! Din inimile noastre lipseşte câteodată dragostea pentru Domnul Isus. Manifestările noastre exterioare pot împiedeca pe semenul nostru de a pune această întrebare, dar nu-l pot împiedeca pe cel ce cunoaşte totul, căci nici o formă exterioară nu poate înlocui dragostea pentru Hristos. Noi venim în biserică, ne rugăm, cântăm şi dăruim, dar nu fac aceasta mii de oameni şi totuşi ei nu iubesc pe Isus. Formele şi ceremoniile nu sunt dovada dragostei pentru Isus. Nici faptul că ocupi un loc de seamă în biserică nu e dovada dragostei pentru Isus. Petru era un apostol şi nu unul dintre cei mai neînsemnaţi. Era chiar şeful lor! Şi totuşi a fost necesar ca Domnul Isus să-l întrebe: " Mă iubeşti?" Să nu uităm că a fost şi un apostol n-a iubit pe D-l Isus , ba l-a şi vândut!
Nici faptul că ai avut părtăşie mare cu Domnul, nu e suficientă dovadă a dragostei pentru Isus. Petru, Iacov şi Ioan au fost intimii Domnului Isus la schimbarea la faţă, în grădina Gheţimani,şi totuşi întrebarea a trebuit să fie pusă: "Mă iubeşti?"
Nici zelul fierbinte nu ne scuteşte de această întrebare. Petru era foarte zelos. El a zis lui Isus: "Doamne porunceşte-mi să vin la Tine pe apă". În capitolul acesta îl găsim că tot el e primul care sare în apă şi aleargă la Domnul Isus. Şi totuşi întrebarea i se pune: " Mă iubeşti?" Deci noi putem fi cei mai zeloşi, cei mai credincioşi, cei mai intimi cu Domnul Isus, ocupînd locuri de frunte în biserică şi făcând toate formele de închinăciune, şi totuşi nu scăpăm de aceasă întrebare din partea Domnului Isus.
                                                                  *
                                                         *               *
Al doilea fapt ce rezultă din acest text, este că, noi trebuie să iubim pe Domnul Isus, căci altfel totul e zadarnic. E împosibil să fii un urmaş a lui Hristos, dacă nu-L iubeşti pe El. Aşa cum viaţa e imposibilă fără inimă, aşa şi viaţa de credincios e imposibilă fără Hristos.Evanghelia fără Hristos e fără valoare! Biblia fără Hristos e o carte goală! Tot ce avem noi, avem prin El! Tot ce am primit: iertarea, mântuirea etc, am primit prin El! Tot ce facem în biserică fără El nu are nici o valoare.

                                                                 *
                                                        *               *
Al treilea adevăr pe care îl învăţăm din acest text, e că noi trebuie să iubim pe Domnul Isus, pentru că altfel nu putem păstori turma Lui. Petru e chemat să fie păstor "Paşte oile Mele"   . Dar pentru un adevărat păstor prima calificare e dragostea pentru Domnul Isus. Pentru a-i încredinţa turma Sa, Domnul Isus nu l-a întrebat pe Petru nici de cunoştiinţele sale teologice, nici de diploma de absolvire, ci de dragostea pentru E! Pentru că dacă noi nu iubim pe Domnul, nu iubim nici turma Lui. Mai bine o turmă fără păstor, decât cu un păstor care nu iubeşte pe Domnul cu toată ardosrea sufletului săi! Acest lucru e adevărat pentru toţi credincioşii. Dacă ei nu iubesc pe Domnul Isus mai mult ca toţi ceilalţi, ei nu pot face nimic pentru El. De ce? Pentru că ei nu pot suferi pentru Domnul Isus dacă nu-l iubesc. Istoria ne spune că Petru ar fi fost răstignit cu capul în jos pe cruce pentru Domnul Isus. Dacă el nu ar fi iubit îndeajuns pe Domnul Isus, nu ar fi fost în stare să moară în acest fel pentru El. Pentru că ei nu pot merge până la capăt pe drumul credinţei, dacă nu îl iubesc pe Domnul Isus  din toată inima lor. Oamenii se despart uşor de ce cred, dar nu se despart de ce iubesc. Dragostea e marea forţă de inspiraţie. Multe lucruri în viaţa credinciosului ar fi imposibile dacă i-ar lipsi dragostea. Credinciosul ajunge în faţa anumitor probleme unde raţiunea, înţelepciunea şi prudenţa îl sfătuiesc să se oprească , căci e imposibil de mers înainte, dar dragostea, puterea dragostei, înlătură totul din cale, surpă orice ziduri şi mână în mână cu credinţa merge înainte biruitoare. Dacă credinţa mută munţii, dragostea face punte peste văile de netrecut, şi totul e posibil pentru cei ce iubesc pe Hristos. Ochii dragostei privesc la Hristos, până  chipul Lui va lua fiinţă în noi.
Domnul să ne ajute să auzim şi noi întrebarea pusă de El lui Petru, şi să dăm răspunsul cel mai sincer şi cel mai adevărat, aşa cum l-a dat şi Petru,
Postată în "Îndrumătorul Creştin Baptist"din sept.-oct. 1966

carte sfanta - cor Betel Dumbraveni-

STRĂVECHEA CARTE SFÂNTĂ

În străvechea Carte Sfântă,
Tot citesc şi iar citesc,
Cât de bun a fost pe lume
Blândul Fiu dumnezeiesc!

Refren:

       Da-n străvechea Carte Sfântă:
       Citesc, citesc şi iar citesc :
       Cât de bun a fost Mântuitorul,
       Cât de mult El ne-a iubit! 

Cum să vină copilaşii,
Toţi la Dânsul i-a chemat,
Şi la pieptul Său îi strânse
Şi cu drag i-a dezmierdat.

Cum El n-a oprit pe nimeni,
Chiar pe cel mai păcătos,
Să s-apropie de Dânsul,
Şi cu toţi a fost milos.

Da-n străvechea Carte Sfântă,
Nu mă satur de citit:
Cât a fost de bun şi dulce,
Cât de mult El ne-a iubit!
---------------
Extrasă din "Cântările Evangheliei" Ediţia 1949

Inima mea tanjeste

FELURITE INIMI

Inimă curată,  Matei 5:8, Ps. 24 : 4
Inimă liniştită, 1 Ioan 3 : 19
Inimă închisă,  1 Ioan 3 : 17
Inimă bună, Iacov 5 : 13
Inimă întreagă, 1 Petru 1 : 22
Inimă rea, Marcu 7 : 21-23
Inimă înşelătoare, Ieremia 17 : 9 
Inimă stricată, Psalmul 101 :5

Inimă îngreuiată, Luca 21 : 34
Inimă trufaşă, Proverbe 16 : 5
Inimă îngâmfată, Psalmul 101 : 5
Inimă împietrită, Exod 7 : 13, Ps. 95 : 8
Inimă nouă, Ezechiel 36 : 26
Inimă străpunsă, Fapte 2 : 37
Inimă deschisă de Domnul, Fapte 16 : 4
Inimă de piatră, Ezechiel 36 :26
Inimă zdrobită şi mâhnită, Ps. 51 :18
Inimă rănită, Ps. 109 : 22
Inimă pricepută, 1 Împăraţi 3 : 9
Inimă luminată, 2 Cor, 4 : 6
Inimă stropită şi curăţită de cugetul rău, Evrei 10 : 22


                                 CONCLUZII

Domnul cunoaşte inimile, Ier. 17:9, Fp.Ap. 1 : 24 
Domnul se uită la inimă, 1 Samuel 16:7
Domnul schimbă inima, 1 Samuel 10:9 
Domnul cere inima, Ieremia 29 : 13
"Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii". Proverbe, 4:23


                                                                              GH: SCHINTEIE


Publicata în "Îndrumătorul Creştin Baptist" din ianuarie 1956

http://www.youtube.com/watch?v=SBfPpaegNg0 

Speranta --Caci toate, toate, toate-s trecatoare

Două pahare

Pe masa unui om bogat, la o serbare,
Stăteau şi discutau cândva două pahare.
La faţă unul era roşu, ca bujorul
Şi era foarte guraliv, amăgitorul.
Iar celălalt curat şi limpede la faţă,
Vorbea încet şi rar ca cel ce dă povaţă.

Paharul plin cu vin zicea cu îngâmfare:
"N-ai vrea să ne-auzim isprava fiecare?"

"Ba da!" Răspunse atunci paharul cel cu apă,
Şi-atâta fu de-ajuns, ca vinul să şi-nceapă;
"De câte ori şi unde, să nu mă-ntrebi vecine,
Doar şti că-s multe-n lume, ce nu merg fără mine:
Banchete şi petreceri şi chefuri câte toate
Au fost întotdeauna  de mine prezidate!
Şi cea mai mândră frunte şi cea mai scumpă-onoare
Plecatu-s-au umile, da! mie la picioare.
Şi regi, ce-ar fi fost gata pentru-o nimica toată
Să-şi apere orgoliu cu-ntreaga lor armată,
Eu fără-mpotrivire i-am doborât sub oală,
Batjocorind coroana de pe-a lor tivgă goală.
Câţi oameni, care o viaţă luptau pentru renume,
Eu  i-am făcut s-ajungă obiect de proaste glume:
La tot ce-a fost soţie şi mamă şi fecioară ,
Eu scrisu-le-am pe frunte:"Desfrâu, ruşine, ocară".
Dar stai, n-am isprăvit-o, căci vraja-mi ruinătoare
N-a doborât doar oameni din cei din lumea mare,
Ci-n multe - multe cazuri din întâmplările dese
Eu dat-am în grămadă şi n-am lovit pe-alese:
Căci trenuri de pe şine şi vase-n fund de mare
Am azvârlit mai multe decât simpla-ntâmplare;
Pentr-un pahar, la care vrea a-şi uita necazul
Unul greşit-a frîna, altu-a greşit macazul.
Şi uite aşa vecine, cu oameni fără doftă
Eu mi-am făcut tot gustul şi-am râs de ei cu poftă.
Si-acum să nu-ţi închipui, c-asemeni isprăvi rare
Sau altele de-acestea au loc doar la-ntâmplare.
O, nu! căci influenţa-mi e mult mai generală,
Căci cei ce-ncep cu vinul ajung la ţuiculeală.
Atunci să vezi vecine, atunci să vezi dezastru,
Râzând de-atâta lume, mă fac, din roşu-albastru.
În câte case oare , intrând cu-a mea putere,
Adus-am sărăcie, ruşine şi durere,
Câte soţii sărmane ajuns-au cerşetoare,
La câţi copii luat-am şi pâine şi suflare,
Căci le-am atras părinţii la două-trei pahare.
Ţi-aş spune mult mai multe, dar vreau să nu te sperii
Văzând aşa deodată cortegiul de mizerii:
Tot ce-i tuberculoză, cât şi epilepsie,
Căci mulţi merg în spitale, iar alţii-n puşcărie:
O, crede-mă vecine, se datorează mie.
Dar tu? Tu ce ispravă făcuşi pe-această lume?
Cu ce putea-vei oare s-ajungi l-al meu renume?"

"E drept", - răspunse scurt , paharul cel cu apă,
Că deşi lumea întreagă din mine se adapă,
Eu n-am făcut vecine, nici o ispravă mare,
Căci,vezi, faptele mele sunt foarte naturale.
Din munte până-n mare eu-nveselesc făptura,
La oameni , vite, păsări: eu le sunt băutura
Şi bând din mine, toate sporesc în cele bune:
Şi omul de la muncă şi mielul din păşune.
Vezi, sunt cuprinse toate de-o lină veselie:
Şi omul care cântă şi pasărea zglobie.
Când m-au băut au toate cugete de bine,
Căci mintea l-i curată şi limpede ca mine.
Tu ce-aduci doar dezastre la trenuri şi vagoane,
Uiţi dar, că eu-s-aceea ce le-am pus în mişcare?
Şi roţile de moară le mişc, - şi-ntreaga viaţă
Deşi-s aşa modestă şi limpede la faţă,
Dar scurta mea lucrare e tot spre fapte bune.
Dar tu aduci doar vicii, blestem şi stricăciune".
......................................................................
....................................................................


Aşa vorbeau - odată - pe-o masă la serbare
Şi-aşa vorbesc şi -acuma vecinele pahare.
         Dar cine le ascultă?...
          -  Iubite-ascultător,
Fereşte-te o viaţă de vinu-amăgitor
Şi de-orice băutură din cele care-mbată,
Şi bea doar apă clară şi bună şi curată.
                                           
                         de S. D.

Publicată în " Îndrumătorul Creştin Baptist " din Ianuarie 1956 Pagina antialcolică

Doamne nu sunt vrednic.

Beţia şi alcolismul

Beţia este abuzul cu voia de băuturi alcolice, numai din plăcere, până la suspendarea volentă a uzului raţiunii, cu neputinţa imediată de a-l redobândi.
Beţia este de două feluri: d e p i n ă  şi  n e d e p l i n ă. Beţia este deplină când ne pierdem cu totul uzul raţiunii, ea este nedeplină, când produce numai o întunecare a raţiunii şi o slăbire a controlului asupra puterilor sufleteşti.

 a) Semnele beţiei depline sunt:

1. a nu putea deosebi binele de rău;
2. a nu ne aminti de cele zise şişi făcute în stare de beţie;
3. a face lucruri neobişnuite, lipsite de pudoare, pe care treji nu le putem face.

  b) Semnele beţiei nedepline sunt:

1. împiedecarea limbii;
2. vederea obiectelor în dublu şi părerea că ele se mişcă;
3. clătinarea pe picioare, şi altele dar fără pierderea uzului raţiunii.

Beţia deplină este păcat de moarte, precum spune Ap.Pavel: "Nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii... nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu" (1 Cor. 6:10)
Beţia nedeplină este în sine un păcat uşor; poate deveni însă, un păcat de moarte: din pricina scandalului provocat, a pagubei cauzate familiei sau sănătăţii şi a supărăriice s-ar putea cauya soţiei, copiilor etc.

Păcatele săvârşite în timpul beţiei se impută numai dacă se prevăd. Ofensele şi ănjurăturile se impută,  afară de cele făcute la adresa lui Dumnezeu, care nu trebuie lezatnici în mod material. Nu se ămputăpăcatele facute în timpul beţiei depline, avându-se în vedere starea inconştientă a săvârşitorului. Beţia însă i se împută ca păcat grav.
Este deci , păcat greu a ne lua la întrecere cu cineva la golirea paharelor, prevăzând, că se va îmbăta greu , a-i turna mai des în pahare, prevăyând acelaş rezultat şi a-l îndemna şi a-l sili să bea, expunându-l la îmbătare, chiar dacă am face aceasta din motive de politeţă.
Deprinderea de a bea des băuturi alcolice chiar până la beţie duce la contractarea unei pofte permanente de a bea.  Alcolic se numeşte omul dedat cu totul beţiei.

Alcolismul produce rele destul de mari. Prea multă băutură ruinează corpul, după cum prea multă apă devastează moara, iar prea multă ploaie, distruge ogoarele.
Beţia are un caracter insaţiabil."Vinul însuşi împinge la consumare - spune Vasile cel Mare - în loc de a potoli setea, face să apară în chip necesar o serie nouă. Vinul arde pe beţiv şi-l provoacă să bea tot mai mult"; "dar continuitatea plăcerii toceşte senzaţia".
Vasile cel Mare face următorul portret al beţivului: "Ochii beţivului sunt livizi,   pielea feţei decolorată, respiraţia greoaie, limba încărcată, vorba încărcată, picioarele şovăie ca cele ale copiilor".
Beţia are urmări morale dezastruoase:
  - curajosul devine laş;
  - omul cast neruşinat;
  - omul dreptăţii şi cu bun simţ devine om al nedreptăţii şi lipsit de bun simţ.
Beţivul devine iritabil, certăreţ, schimbător de impresii, îi plac minciunile, lauda, strigă, face scandal, etc.
Nici organismul fizic nu se resimte mai puţin. După beţie capul devine greu,  beţivul devine somnoros, cu ochii împăienjeniţi, cu gâtul uscat şi ars. Care organism oricât de robust ar putea rezista în repetarea beţiei cu astfel de urmări?
Vasile cel Mare consideră pe beţivi mai de plâns decât naufragiaţii, căci pe când aceştia pot învinui marea, vântul şi alte imprejurări, beţivii nu au dreptul să arunce vina pe altcineva. De aceea , Vasile cel Mare numeşte beţia o "băutură a nebuniei"," concurs în care prezidează diavolul şi al cărui premiu este p ă c a t u l".
Alcolismul nu numai că slăbeşte forţele fizice, dar aduce boli grele ca: paralizia, tuberculoza,, afecşiuni ale stomacului, dilirium, tremens, pneumonie, erizipel, etc. Mulţi beţivi mor în case de alienaţi. "Prin nesaţiu mulţi au pierit" zice cu drept cuvânt Sirah(37:34). Ea atacă îndeosebi puterile intelectuale, întunecînd mintea, slăbind memoria, stingând afecţiunile nobile şi generoase şi sporind înclinările rele.
Într-un cuvânt , beţia degradează pe om sub nivelul animalului. Beţivul se tăvăleşte ca un animal murdar în noroi, vorbeşte ca un nebun şi devine râsul copiilor. Pierde într-o singură zi ce câştigă într-o săptămână.
                                    În concluzie
Îmbuibarea şi beţia, departe de a fi păcate uşoare şi inofensive, cum le socotesc unii, sunt prin urmările lor, păcate grave, atît pentru individ cât şi pentru obşte.

                                                      SFATURI BIBLICE
" Domnul a vorbit lui Aron şi i-a zis: "Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băuturi îmbătătoare". Lev.10:8,9
"Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri înşivă? 1Cor.6:19
                                                                                &
"  A pune alcool în corpul omenesc, e ca şi cum ai pune nisip într-un nectar".
                                                                                     Edison

Publicat  în " Îndrumătorul Creştin Baptist"  din ianuarie 1956 - Pagina antialcolică

Maria si Marta.mp4

F e m e i e !...

Sublimă ţi-e menirea şi rolul tău femeie,

Sublimă ţi-e chemarea, pe care Dumnezeu,

Ţi-a dat-o când în suflet, a dragostei scânteie,

Ţi-aprinse'ntâia oară, din Sfântul Duh al Său.

De veacuri tot aceeaşi, iubire şi durere

Ţi-e partea ta să legeni în sânu-ţi ne'ncetat,

De veacuri, cu aceeaşi sublimă mângăiere,

Alungi îndurerarea din sufletu'ntristat.

Femeie!...

Fii duioasă, trăieşte şi lucrează,

Cu dragoste de Domnul, făcând în viaţa ta,

Făclia luminoasă, ce lumea luminează.

Când,  Domnul e lumina, ce-ţi dă puterea Sa.

Ascultă ca Maria, a Domnului chemare,

Lucrează ca Tabita, în lucrul tău cu spor,

Fii pentru toţi din juru-ţi o binecuvântare,

Aceasta ţi-e chemarea...

F ă  b i n e  t u t u r o r!

                          Sanda Moinaru

Publicată în " Îndrumătorul Creştin Baptist " din februarie 1950

Sarbatoarea fanfarei Tulca

Biserica din Tulca - cantare 1

I N A U G U R A R E

Frumoasa zi de 8 iunie 1956 a prilejuit bisericii din Tulca-Oradea, cea mai mare bucurie  de la existenţa ei de mai bine de 60 de ani, când şi-a pus primele aşezări în casa lui Mangrău Teodor care i-a oferit ospitalitatea de a-şi pune bazele începutului.

În această zi de dulce iunie după îndelungate aşteptări în dragoste pentru lucrarea Domnului şi cu credinţa ce şi-a cules roadele răbdării, fraţii tulcani deschid porţile şi uşile celui mai frumos edificiu de rugăciune, ridicat până aici în ţara noastră, a primit pe fraţii şi surorile de aceiaşi credinţă în Domnul Isus, veniţi la marea lor sărbatoare.

Ce minunat a răsunat printre cântece "Al rugii ceas ce dulce-mi eşti" în acel al nouălea ceas al primei dimineti în noua "Casa de rugăciune" curată ca un vas de cristal şi ornamentată cu măiestrie de mâna iscusită a unor fraţi din sânul ei.

A sunat frumos cântarea "Cât de mândră-i Casa Domnului..."  din gurile atâtor fraţi şi surori care în acest ceas nu conteneau a veni până s-a umplut sala la refuz atât la parter cât şi la balcoanele ce-şi încercară prima dată rezistenţa.

Aş fi dorit să reţin de data aceasta primele cuvinte de rugăciune, primele expresi ale inimii , primele cuvinte de mulţumire şi slăvire ale celui ce s-a rugat, şi să le păstrez ecoul, dar mi-au scăpat.

Bătrânului pionier al Evangheliei de pe acele meleaguri Vicaş Mihai i se dă conducerea înălţătoarei ore de rugăciune, care cu lacrimi de bucurie în ochi îşi ascultă ecoul cuvintelor profunde şi răspicate în timp ce citeşte Cuvântul Domnului ca un psalm de rugăciune inspirat din textul din Geneza 28: 10-22, din care pronunţă pentru însufleţirea asistenţei în rugăciune cuvintele:" Cu adevărat Domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut.. Aici este Casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!"

...............................................................................................

Programul se desfăşoară sub conducerea lui Nicolae Covaci, păstorul bisericii din Oradea şi vicepreşedinte al Comunităţii, începe cu imnul coral "Doamne mare Te slăvim" însufleţind întreaga asistenţă.

Corul bisericii locale intoneză imnul  "O Doamne bun!"

Se dă citire textului care începe cu înălţătorul Psalm 84 ale cărui cuvinte produce ecou înălţător în toate inimile:

"Cât de plăcute sânt locaşurile Tale, Doamne... Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului.

Ah ! altarele Tale Doamne...

Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta!"...

Se completează cu textul din Epistola către Evrei Cap. 3:1-6 din care se subliniază de către vorbitor ca subiect al celebrării cuvintele:" Casa lui Dumnezeu suntem noi!"...

După rugăciunea de cerere rostită de fratele Craioveanu Vichente vicepreşedintele comunităţii de Timişoara, urmează melodii înălţătoare intonate de fanfară şi cor.

Fratele Bora Ion pastorul bisericii facând o scurtă dare de seamă asupra lucrării de construire arată că lucrarea începută la 2 oct. 1954 cu braţele fraţilor în mod voluntar se încunună azi cu inaugurarea Casei de Rugăciune a cărei interior e deja gata şi accesibil serviciilor cultice.
Fratele îndreaptă privirile fraţilor în semn de multumire spre cuvintele ce ornamentauviu pe peretele dintre cei doi stâlpi de podoabă deasupra baptisterului:"PÎNĂ AICI NE-A AJUTAT DOMNUL"  1 Sam.7:12
A urmat rostirea primei predici de către semnatarul acestor rânduri care referindu-se la textul citit şi-a arătat în mod demonstrativ gândul înalt şi sfânt cuprins în cuvintele din Evrei 3:6 " Casa Lui suntem noi"  .. la ce înălţime trebuie să se ridice biserica lui Hristos ca să poată păstra până la sfârşit încrederea nezguduită ca fraţii sfinţi care au parte de "chemarea cerească" să-şi aţintească" privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturişirii noastre adică Isus.
 ............................................................................................................

Predica următoare este rostită de fratele profesor I.R. Socaciu, care referindu-se deasemenea la textul citit, reia subiectul arătând ascultătorilor şi mai cu seamă bisericii locale că rămânerea în "Casa lui Dumnezeu" care trebuie să fim noi, e condiţionată de o inimă curată, căci apostolul care ne-a vorbit în textul citit continuă să ne atragă atenţiunea mai sus astfel:"Luaţi seama dar fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.."
Înainte de încheierea programului de dimineaţă fr. Vicaş Teodor, preşedintele Uniunii, face comunicări fraţilor exprimându-şi bucurie ce a simţit-o la serbarea de închiderea anului şcolar 1955-1956 la Seminar, ce s-a sărbătorit în ziua de 27 mai la Bucureşti, de unde vine însoţit de fratele redactor.
Aduce frăţietăţii salutări de pretutindeni şi mai cu seamă a fraţilor delegaţi care au plecat la Congresul fraţilor baptişti din Germania  fr.Bălgrădeanu C. şi Gh. Teutsch, de care s-a despărţit la plecare în ziua de 29 mai a.c.
Îşi exprimă bucuria ce o simte participând la o serbare atât de frumoasă, când cultul nostru exprimă prin noul edificiu ce se inaugurează de fraţii din Tulca, libertatea garantată de statul democrat-popular, în exercitarea cultului nostru.
Rugăciunea de inchidere a fost rostită de fr.Gheorghe Dumitru, păstorul bisericii din Tăuţ-Oradea iar "Benedicţia" de fr.I.R.Socaciu
Corurile participante, unite sub conducerea vechiului dirijor Ţăran Florian din Girişul Negru, intonează măreţul imn: "Mărire Tie Isuse".


...........................................................................................................
Publicat în "Îndrumătorul Creştin Baptist" din Iulie 1956

Andy Williams - Autumn leaves

T o a m n a (continuare... Partea a II-a)

                 Ce mai este toamna?

Toamna este vremea strângerii roadelor de pe câmp şi a treieratului.Bucuros este omul care vara vede în holda sa spice grele şi grase, din care-şi umple hambarele toamna cu grâu preţios şi , bun de măcinat să ajungă pâine moale, albă şi gustoasă.

Fiecare fiu a lui Dumnezeu este dator să ajungă spic viu în holda creştină; dator este să fie grâu pregătit pentru lăcaşurile deschise oricărui suflet în veşnica şi fericita împărăţie cerească. Creştinul ştie că în împărăţia cerească este împărăţia luminii, în care nu poate să fie necurăţie, minciună şi răutate, căci "ce împărtăşire are lumina cu întunericul?" 2 Cor. 6:14 Creştinul trebuie să stea toată viaţa la uşa inimii sale să nu dea voie păcatului să intre şi să lupte cu acest păcat, ce se târeşte  spre inimă, ca un şarpe. Pentru aceia i s-a dăruit creştinului darul pocăinţii care se numeşte "al doilea botez", pentru că biruindu-şi păcatul, să spele, să cureţe şi să-şi albească nemuritorul suflet pentru viaţa veşnică, făcândul vrednic de părtăşie la bucuriile veşnice-i împărăţii a luminii. Viaţa pământească ni se dăruieşte fiecăruia ca să ne pregătim pentru viaţa veacului nesfârşit ce va să fie. Spicul trebuie să se coacă.
Alminteri_
Cunoaştem nestrămutatul cuvânt înfricoşat al Nepărtinitorului Veşnic Judecător: " La vremea secerişului voi zice secerătorilor: pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii". Mat.13: 30, 39. Această soartă înfricoşată a neghinii să nu fie a niciunuia dintre noi ! Ci să fie soarta noastră alta" Şi voi zice secerătorilor:Iar grâul strângeţi-l în grânarul Meu". Mat. 13:30. Dar şi mai departe să nu ne abatem privirea de la înfăţişarea toamnei.

                                           A sosit toamna târzie.

Stim că după ea vine neînlăturata iarnă. Pământul îngheaţă şi se acoperă cu giulgiu de zăpadă, frigul ferecă lacurile şi râurile cu gheaţă.
Firea adoarme.
Dar noi ştim că firea nu moare, ci doarme iarna; iar după iarnă va sosi iarăşi primăvara! Căldura primăverii va topi gheaţa şi zăpada şi vor fugi pâraele cu această apă în râuri; râurile o vor purta în lacuri şi în mări. Iarăşi mama - pământul îţi va dezveli sânii şi din nou se va împodobi cu verdeaţă tânără de smarald. Mugurii se vor deschide pe pomi; şi fragede, lipicioase frunzuliţele tinere se vor scălda în razele soarelui de primăvară, se vor spăla în călduţa ploaie primăvăratică, păsările vor cânta iarăşi pe crengile verzi, cântecele lor răsunătoare. Şi dacă arşiţa secătuitoare a verii trecute n-a prăpădit în zilele uscăciunii rădăcinile pomilor roditori , iar frigul iernii n-a degerat trunchiurile şi ramurile acestor pomi - o, în primăvara timpurie, ei iarăşi se vor îmbrăca cu alba găteală a florilor lor asa cum în vremurile vechi fiecare liliac se gătea cu un văl alb ca zăpada...Şi în fiinţă e, renăscută , în frumuseţea ei reînoită, firea întreagă din nou cu bucurie va cânta vieţii o cântare de biruinţă.
Firea trăieşte şi va trăi!...
Fiecare dintre noi ştie că după toamna vieţii îl aşteaptă neînlăturata moarte. Trupul nostru neînsufleţit va fi încătuşat de frig, pământul va primi în braţele sale acest trup şi cu giulgiu său îl va acoperi. "Dar grăuntele de grâu când cade în pământ, dacă nu va muri, rămâne numai el iar dacă va muri aduce multă roadă", - grăieşte Domnul.
Nimeni dintre oameni nu moare când trupul lui fară suflare se coboară în pământ, de aceia, în graiul bisericesc mortul se numeşte "răposatul" adică adormitul pentrucă după cum fiecare creştin ştie, trupul său va şedea în pământ numai până în clipa aceia sfinţită, când la glasul trâmbiţei arhanghelului, sânul pământului, fundul marilor  şi adâncul oceanelor vor da îndărăt ţărâna trupurilor omeneşti când vor învia cei morţi, pentru ca trupurile lor înviate, neputrede, preschimbate, libere de neputinţele şi de trebuinţele noastre, să se unească împreună cu sufletele lor cele fără de moarte şi niciodată muritoare, pentru viaţa cea veşnică.
Legea lui Hristos aceasta este: "Cel ce crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi."Ioan 11:25
"Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi" Ioan 6:40
Dacă arşita patimilor şi a răutăţilor omeneşti nu va usca sufletul în calea lui pământească spre, viaţa fericirii veşnice; dacă răceala şi nepăsarea la lucrul mântuirii nu va duce sufletul la pieirea veşnică - o, va fi primăvară pentru fiacare suflet de om, care s-a întrecut cu sufletul dincolo, în toată frumuseţea ei. Nu se va asemăna cu aceasta veşnică şi nepieritoare frumuseţe a curatului suflet omenesc; nici albastrul mării, nici azurul cerului, nici aurul soarelui, niciuna din frumuseţile firii înconjurătoare.
O, numai că trebuie să ne facem vrednici de această fericire. Pentru aceia ni s-au dat fiecăruia câteva zecimi de ani de viaţă pământească, ca să dobândim prin ei această fericire."Cugetati la cele de sus" ne îndeamnă şi ne învaţă apostolul Pavel, Col.3:2
În viaţa voastră nu vă coborâţi sufleteasca voastră privire de pe înălţimea preafrumosului Ierusalim Ceresc, care este locul veşnicei noastre aşezări. Fie gândul veşnicei noastre mântuiri cel dintâi în şirul celorlalte gânduri ale noastre, grija de suflet să fie în fruntea tuturor celorlalte griji, şi truda pentru cea mai mare însărcinare pământească - pentru mântuirea veşnică a sufletului nostru , - să fie truda întregii a fiecăruia dintre noi. Să ne pregătim pentru primăvara cea veşnică, a vieţii aceleia, care nu va cunoaşte sfârşitul !
Scumpi bătrâni, nu uitaţi niciodată cuvintele lui Hristos: că la Stăpânul ceresc şi cel care a sosit la El în al unsprezecelea ceas, cel din urmă al vieţii sale, va primi aceieşi plată ca cel sosit mai devreme.
Dragi copii, păstraţi-vă cât mai lungă vreme, siliţi-vă toată viaţa să vă păstraţi curăţenia sufletului şi nevinovăţia inimii, limpezimea credinţei nemăcinată de îndoieli.
Şi voi toţi iubiţi soţi; fraţi şi surori, până la suflarea voastră de pe urmă şă vieţuiţi în credinţă neclintită cu dragoste fierbinte către Dumnezeu şi între voi înşişi cu nădejde tare în îndurarea Tatălui Ceresc.
Şi precum noi toti ne-am adunat aici ca o singură familie casă preamărim pe Domnul cel înviat, în Biserica Lui, tot aşa Domnul să ne învrednicească pe toti de veşnica bucurie a vieţuirii cu El ca într-o singură familie, în veşnicele Sale lăcaşuri cereşti, unde nu va mai fi nici toamnă, nici iarnă, nici durere, nici suspin ci o viaţă fără sfârşit.

                                                  ( Cuvântarea rostită de Mitropolitul Nicolae KrutiţîKi din Moscova.   Din Jurnalul  Moscovscoi Patriarhii Nr. 11/1944)

Publicat in Indrumatorul Crestin Baptist din sept.-oct. 1952

Afara-i toamna

T o a m n a (Partea I-a)

                                          Cuvântarea rostită de Mitropolitul Nicolae Krutiţiki  din Moscova.           

                                                                  Din Jurnalul"Moscovscoi Patriarhii" Nr.11/ 1944

            Ştim că Domnul nostru Isus Hristos când sta de vorbă cu ucenicii Săi şi când ţinea cuvântări poporului, deseori se oprea la firea înconjurătoare .

Aşa odată El gândi"Luaţi seama la crinii câmpului... Nici Solomon, în toată strălucirea lui, nu se înveşmânta ca unul dintre ei".Mat. 6:28-29 

Altă dată zise: "Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sunt acum, gata pentru seceriş". Ioan 4:35.

Din cuvântările Sale cunoaştem învăţătura următoare: "Învăţaţi de la smochin:când mlădiţa lui se face fragedă şi
înfrunzeşte, cunoaşteţi că vara este aproape". Marcu 13:28


 
Domnul lămurea adevărurile dumnezeieştii Sale învăţături cu pilde luate din viaţa făpturilor. El silea făpturile să vorbească cu omul în limbă vie. Iar noi, împreună cu voi, supunându-ne poruncilor dumnezeiescului nostru Învăţător, să pornim acum cu gândul, în eceste zile de toamnă târzie, prin păduri întinse, prin câmpii largi şi prin lunci şi să ascultăm glasul viu al firii tomnatice.

                                                    Semnele prevestitoare toamnei
Ce vedem numaidecât?
Copacii îşi scutură cele din urmă frunzuliţe uscate şi-şi golesc ramurile; iarba nu mai creşte, se usucă, îşi pleacă fruntea, se întunecă; florile, unele au degerat, altele s-au veştejit şi  pier; cuiburile din copaciau rămas pustii, păsările călătoare au zburat în ţările calde; vântul trist de toamnă alungă frunzele căzute pe drumuri şi pe cărările pădurii; adesea cade o ploaie măruntă. Dar pe câmpii? Bucatele s-au adunat toate, câmpurile s-au cernit.
Şi nu aşa de mult, fu primăvară, în firea de pe aici.
Dar... trecut-a primăvara, s-a sfârşit şi vara, a sosit şi neînlăturata toamnă, în anotimpul căreia vieţuim acum... Oare nu ne grăieşte destul de puternic, destul de limpede această toamnă a firii despre toamna vieţii omeneşti, despre toamna aceia în care am intrat mulţi dintre noi şi dintre voi, şi va mai intra dintre voi oricine merge pe aceiaşi cale neînlăturată spre acest anotimp? Cu argint se acoperă capul omului, cu toată puterea se descoperă toate bolile până aici ascunse, se încovoaie capul drept de altă dată; mâinile şi picioarele îşi pierd tăria şi vigoarea; se tulbură vederea, slăbeşte auzul, se stinge toată vlaga vieţii.(Eclesiastul 12:1-7).
Ci, fiecare dintre noi şi-a avut primăvara lui, când în zilele copilăriei aurite şi ale tinereţii timpurii, atât de uşoară ne era răsuflarea, atât de lesne ne încredeam; când inima ne era veselă şi bucuroasă, iar durerile cu ghearele lor de păsări răpitoare ne ne rupeau în bucăţi această inimă, când nici nu ne gândeam la boli sau bătrîneţea ce avea să vie. Fiecare şi-a avut şi vara lui - anotimpul înfloririi vieţii , când omul îşi clădeşte cuibul său casnic, când cu totul, fără răgaz, se dăruieşte îndeletnicirii sale iubite şi scumpe, dar şi când inima lui face bună cunoştinţă cu boldul suferinţelor, asemănător înţepăturii de scorpie... vara vieţii se călătoreşte. Şi se călătoreşte tot aşa de iute precum în fiecare toamnă i se pare omului că pe nesimţite a zburat vara din firea întreagă. Şi iată, se vede intrat în toamna vieţii sale...

                             Despre ce ne mai grăieşte toamna? 

Toamna anului este vremea coacerii roadelor, vremea culesului bucatelor, vremea socotirii proviziilor de iarnă şi de primăvară. Plin de bucurie este omul, care adună din pomii grădinii sale, din brazdele grădinăriei sale roade multe grele la cântar, plin de miez, care şi-a adunat sucurile din sângele pământului-mamă. Nu zădarnică i-a fost osteneala pentru îngrijirea grădinii, pentru lucrarea pământului. Nu-l sperie iarna ce vine.

Viaţa fiecăruia dintre noi, care suntem creştini trebuie să fie în toamna ei asemenea pomului acoperit de belşugul roadelor, ce înfloresc primăvara, cresc şi se coc vara, iar toamna sunt gata de cules. Fiecare dintre noi trebuie să lucreze pământul sufletului său şi să culeagă de pe el roadele duhovniceşti ale rugăciunii fierbinţi, pentru ca rugăciunea să fie pentru ei o dulce trebuinţă, o bucurie a sufletului, cum este aerul pentrulămâni şi hrana pentru corp. Fiecare este dator să strângă bogate roduri de iubire către Dumnezeu şi către aproapele, să împodobească cu fapte de dragoste, de milă, de neosândire, de iertare a batjocurii, de desmâniere. În fiecare dintre noi trebuie să se coacă rodul smereniei şi al blândeţii duhului, prin care creştinul nu cunoaşte pizma, mândria, îngâmfarea şi ura; rodul smereniei, prin care ne asemănăm Aceluia care ne-a poruncit: "Învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima;şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Mat.11:29

Altmiteri?

Cunoaştem înfricoşatul cuvânt al Dreptului şi Înaltului judecător: "Orice pom care nu face roade bune, se taie şi se aruncă în foc". Mat. 7:19 " Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomului". Mat. 3:10

(Va urma...)


Publicat în "Îndrumătorul Creştin" din  Sept.-Oct.1952

Toamna

T o a m n ă. . .

Frunzele se smulg trudite din a liniştei cămară,
Vântul a-nceput să sufle. E aşa de frig afară.
Cerul e-nourat şi ceaţa peste câmpuri se aşterne,
Un covor fără de margini, picături de ploaie cerne.

Pomii se desbracă-n grabă şi podoabele-şi aruncă,
Apa tulburată-n matcă, clocote din stâncă-n stâncă.
Păsări rătăcite-n lumea, basmelor, stau la plecare...
Peste-o zi sau peste două, fi-vor dincolo de mare?

Pe la case, gospodarii, umplu magazii, hambare,
Soarele, de-o săptămână, nu s-a mai văzut în zare.
Toţi se pregătesc, căci iarna e pe drumul de pe vale
Şi cu braţul gol, nici vorbă, să-i apari când vine-n cale.

Toţi... dar pentru iarna care-ncremeni-va universul
Nimeni nu se pregăteşte! Nimeni nu-şi grăbeşte mersul.
Semne spun, vorbesc luceferi ce se gată pentru Nuntă,
Pe când starea omenirii n-a fost încă-aşa de cruntă.

Soarele ce-aduce PACEA, o, de când se tot ascunde...
Eu şi tu-ntrebăm cu groază, când se va vedea şi unde?
Răsfoind a Vieţii Carte, Ea ne spune şi ne-arată,
Că-n mocirla de păcate, pace n-o fi niciodată!                                               
                                                           N.I.

Publicată în "Îndrumătorul Creştin" din1 oct.-1Dec.1947

SI FRUNZELE S-AU VESTEJIT

------- FRUNZE DE TOAMNĂ... --------

            Cerul e senin şi curat. Albastru şi frumos de nedescris.Departe dincolo de dealuri şi de munţi, se pregăteşte un răsărit de soare! Se simte fiorul acestui răsărit. Aerul e rece: un vânt uşor începe să alinte frunzele. El e solul prevestitor al răsăritului care va veni. Luncile şi dealurile sunt acoperite cu un covor alb de ghiaţă... Frunzele pomilor par minunate, cu dantelele lor fine de ghiaţă albă, pe verdele curat de astă-vară...
Dar soarele se grăbeşte spre răsărit... spre înălţimi... Razele lui vin să sărute dulce fiecare frunză... O, ce înfiorător! Căci frunza îmbrăcată în haina de ghiaţă, sub sărutul fierbinte, se cutremură, se zbuciumă, se leagănă buimăcită în timp ce viaţa din ea fuge pentru totdeauna. Codiţa nu se mai poate ţine îmbrăţişată de craca în care freamătă viaţa. Desprinderea e dureroasă, emoţionantă, dar sentinţa nu se mai poate schimba. O legănare beată în aer, un văicărit trist şi plângător, o grabă din ce în ce mai mare să ajungă jos... în mormânt. Acolo nu mai e frunză... ci hoitul ei, pământul din care a ieşit şi în care se va grăbi să se întoarcă acum... obosită, trudită, dezamăgită, cu toate speranţele prefăcute în fum!

Tăcere... frunză după frunză cad tăcute. Nu spun nimănui durerea lor. De ar putea-o face, strigătele lor ne-ar izgoni de pe glob, în altă planetă poate.

Dar... să mă întorc la mine, cel atât de încrezut în puterile mele şi mai ales în neschimbarea veşnică a stării fericite de care mă bucur.
Să mă întorc la oameni, din lumea celor care nu cuvântă ... să văd dacă ei stau mai bine sau nu?
Găsesc şi aici păduri imense... imperii cu milioane de oameni, cu viaţă prosperă, fericită, cu iluzii, planuri şi idealuri măreţe... Dar ceea ce mă cutremură este noaptea de ghiaţă care s-a aşternut peate ei... brumă multă...
Oamenii, îmbrăcaţi în păcat vor părea mai frumoşi, mai inteligenţi, mai isteţi ca înainte. Exact ca frunzele mele verzi înlănţuite în dantele de gheaţă. Dar zorile acestea, fără de soare, ţin numai o clipă... din Ziua care va veni.
Vânturile care bat prevestesc Răsăritul cel Mare. Undeva, un Soare, se pregăteşte pentru a răsări... În curând, foarte curând El va apare pe Cerul Veşniciei noastre!
Razele Lui fierbinţi ne vor îmbrăţişa... puternic!
Dar înlănţuirea morţii din noi de către Sfinţenia Cerului va fi cutremurător de mare! Înfiorare cum n-a mai văzut nici Pământul nici Cerul!
Atunci va fi cea mai mare jale din Univers... Atunci cea mai mare dramă din câte a cunoscut creatura... Atunci va fi marea cutremurare a sufletelor îmbrăcate în dantela păcatului...
O, dacă vrei să nu te omoare sărutul Cerului, atunci păzeşte-te de brumă... E aşa de multă azi...aşa de puternică... aşa de periculoasă!
La adăpost! Şi adăpostul de azi este tot El. Nu Judecătorul, ci Blândul Mântuitor care a murit pentru păcatele tale multe... El e gata să spele păcatele tale, gheaţa în care eşti îmbrăcat, pentruca ziua Toamnei Cerului să te găsească fără brumă pe suflet...
Vino până e timp... Auzi în depărtări trâmbiţele care vestesc Răsăritul. În Ceruri îngerii se pregătesc pentru Măreaţa Nuntă... Logodna ta cu Cerul se va face atunci...

Şi Cerul îţi spune vino! Şi îngerii te strigă: vino! Şi stelele te îmbie: vino! Şi Domnul te roagă:.VINO! Şi eu te îndemn: vino!  
                                                                                                               - f.n.-
Publicat în "Îndrumătorul Creştin" din 1Nov.-1Dec. 1947